Număr, bineînţeles. Dar nu zilele, cum pare din titlu. Am trecut la minute, în momentul de faţă. E vorba, unii dintre voi s-au prins, de timpul rămas pînă la premiera spectacolului regizat de mine, după piesa lui Attila Bartis, pe numele ei Prăpădul. Şi haideţi să mă fac că trec peste emoţii şi să vă spun cîteva chestii de-mi stau pe limbă. A fost nemaipomenit să lucrez cu oamenii ăştia: Teo Corban, Catinca Tudose, Delu Lucaci, Ticu Puşcaşu, Dumi Năstruşnicu. Actori super, oameni super. Prieteni, de-acum. Măcar asta sper eu.

Ştiu că risc să vă plictisesc cu mulţumirile şi recunoştinţele mele lansate pe blog, dar mai suportaţi, vă rog, să zic aşa: Nicolai Mihăilă (scenografie), Andreea Spătaru (asistent scenografie), Claudiu Aghiculesei (regie tehnică), Voichiţa Ralea (sufleur), Petru Budeanu (recuziter). Am stat împreună zi de zi, vreme de-o lună şi-o bucată de lună, deci vă daţi seama că şi ei îmi sînt la fel de aproape. Plus Dan Mititelu. Un mare plus. Care ne-a ajutat cu consultanţa foto, dar care a şi făcut nişte poze superbe. Habar n-am cum o să mă revanşez faţă de el, dar o s-o fac. Şi mai sînt şi oamenii de la lumini, sunet, mai sînt cei de la costume, de la machiaj, maşiniştii… Gata, ştiu că e prea mult. Dar şi ei, pentru că aşa simt.

În fine. Trec la afiş, că ăsta în mod cert n-o să vă plictisească. Ştiu eu ce zic. De-asta:

Şi trailer-ul, fireşte. Pentru că nu mi-l dă direct aici, habar n-am de ce, daţi click pe link şi priviţi-l pe youtube. E foarte fain realizat. Şi să nu rămîn dator cu muzica: Neolexica (SUA).

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=iKb5ayyFcg8

Ultimele detalii: premiera are loc joi, 25 aprilie, de la 18.00, la Sala Studio a Teatrului Naţional din Iaşi. Vineri şi sîmbătă, de la aceeaşi oră, vor mai fi două reprezentaţii. Aşa că vă aştept pe toţi cei care vă aflaţi prin apropieri.

Întrebarea cea mai frecventă în interviurile de la sau de după Salon du Livre a fost cea pe care am găsit de cuviinţă s-o pun în titlu. Şi asta pentru că, pe loc, la cald, nu găseşti întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri. Nu-mi permit să fac consideraţii despre România, în general, sau despre literatura română – nici nu pot şti cu adevărat cu ce s-a ales literatura noastră după acest mare tîrg de carte, aşa că vin doar cu cîteva consideraţii proprii.

Am rămas, înainte de toate, cu senzaţia că am participat la o sărbătoare franceză: foarte multă lume şi, surprinzător pentru mine, foarte mulţi interesaţi de scriitorii români, de cărţile româneşti. Am rămas cu bucuria de a fi reîntîlnit cîţiva amici mai noi sau mai vechi şi de a fi cunoscut alţi oameni grozavi (pe care fie nu-i ştiam deloc dinainte, fie îi cunoşteam prin corespondenţă). Am rămas cu impresia, întotdeauna reconfortantă, că scriitorii români ştiu să fie plăcuţi, amabili şi, mai cu seamă, prietenoşi între ei (dincolo de viziuni politice sau culturale diferite) atunci cînd îi adună un eveniment.

M-am bucurat, fireşte, să o reîntîlnesc pe Laure Hinckel, traducătoarea cărţii mele (şi a multor altora), şi să-mi întîlnesc editorii de la Gaia Editions/Actes Sud. Am fost încîntat de discuţiile cu ei şi copleşit de atenţia care era acordată şi cărţii mele în uriaşul stand al grupului Actes Sud (afişe, poze mari postate extrem de vizibil etc.). Şi ar fi un exces de modestie (de care nu prea mă simt capabil) să nu amintesc cît de mult m-au bucurat cele două recenzii foarte bune la Matei Brunul, apărute în timp ce mă aflam acolo: una în Le Monde şi alta în Le Point.

Aş fi vorbit şi despre lucruri care nu m-au bucurat. Aş fi spus cîteva cuvinte şi despre ciudatul, sărăcăciosul stand al României, spre exemplu. Aş fi regretat încă o dată retragerile unor scriitori români. Numai că, dincolo de toate, mai e o senzaţie, probabil cea mai puternică după acest Salon du Livre, care mă împiedică măcar acum, în acest text, să insist asupra aspectelor negative (pe care, de altfel, nu le-am ocolit în interviuri). Şi anume aceea că avem o imensă, insuportabilă plăcere de a ne scufunda în bălăcăreală. Nu ştiu dacă noi, românii, în special. Acum însă am observat-o ca nicicînd altcîndva. Şi am observat-o privind din Franţa către România.

Acolo, la Paris, impresia generală era că aveam cea mai bună presă din ultimii ani. Articole frumoase despre literatura română în Le Monde, în Lire, în Magazine Littéraire, în diverse alte publicaţii. Şi cînd scriu „impresia generală” nu mă refer numai la scriitorii români, dimpotrivă: editori francezi sau vizitatori, pur şi simplu, făceau observaţiile astea. În presa din ţară însă, nimic n-a contat. Presa din ţară avea o singură perspectivă asupra Salonului: scandalul.

Am fost de-acord cu protestul acelor tineri care au venit cu măştile scriitorilor absenţi. Însă acel protest viza ICR-ul, iar atmosfera din Paris şi din ziarele franceze viza literatura română şi chiar România în general. Cu toate astea, în ţară s-a vorbit numai despre protest – ca să nu mai vorbesc de faptul că am primit o invitaţie jignitoare de la o televiziune bucureşteană care s-a gîndit că aş fi un bun instrument pentru propaganda lor politică. Eram acolo? Ce conta că fusesem invitat de Franţa, că aveam participări la evenimente literare etc.? Le eram bun numai ca martor al „marelui scandal”, aşa încît mă invitau să comentez în direct „marele scandal”.

Sigur c-o să-mi spuneţi că amărăciunea asta e naivă, pînă la urmă ştiu şi eu cum stau lucrurile cu presa, nu? Aşa e. Însă repet: tot în presă, în aia franceză însă, singura insistenţă asupra vreunui scandal a venit din partea corespondenţilor români. Altfel, numai lucruri frumoase despre literatura noastră. Habar n-am dacă avem o cultură a masochismului, habar n-am cît de speciali în sensul ăsta sîntem noi, românii. Dar de-acolo n-am avut cum să nu remarc ceea ce am scris mai sus. Şi închei povestea.

Am mai rămas, după Salon du Livre, cu nişte speranţe. Unii, mulţi francezi, vorbeau despre un „restart” dat imaginii României în Franţa. N-aş îndrăzni să merg atît de departe cu visele. Dar cîteva speranţe merită să-ţi păstrezi totuşi. Măcar pentru o vreme.

Am citit şi, în continuare, nu aş vrea să cred. S-ar zice că vine din partea Biroului de Presă al ICR. Aşa scrie în „Observator cultural” – adică o revistă serioasă, în care nu se fac glume proaste. Şi totuşi, aş vrea să nu cred ce scrie în „Observator cultural” de data asta. Textul cu pricina nu poate veni din partea nici unui birou de presă. E un text care-mi pare luat de pe vreun forum rătăcit, scris de cineva scăpat de sub controlul părinţilor.

Filip Florian, unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai ultimilor ani, are în viziunea ICR „un nivel jalnic de cultură”, este un „vizibil personaj de carton” şi… De fapt, mi-e silă să reiau aici toate mizeriile aruncate într-un aşa-zis comunicat venit din partea unei instituţii ce s-ar vrea culturale. Sînt multe în doar cîteva rînduri şi nu pot stîrni decît dezgust.

E nevoie să-l apăr pe Filip? E nevoie să-i atrag atenţia autorului „comunicatului” că se răţoieşte la unul dintre cei mai traduşi scriitori români? E nevoie să mă opresc la imposibila frază: „suntem nevoiţi să-i spunem că ar fi cazul să fie tradus în virtutea valorii, nu a subvenţiei”? Să numere cei de la ICR subvenţiile lui Filip şi să se lămurească. Să caute măcar pe Google cei de la ICR cam ce edituri sînt Suhrkamp din Germania sau Houghton Mifflin Harcourt din SUA, mă opresc doar la aceste două exemple, deşi ar fi mai multe, şi să-şi permită apoi să comenteze pe marginea valorii traducerilor lui Filip Florian. Dar e inutil. Şi, pînă la urmă, într-un comunicat care-l vizează pe Filip, nu despre Filip e vorba.

E vorba despre o instituţie care a fost aruncată, pur şi simplu, în groapă. E vorba despre o instituţie care, din una a promovării culturii române, a devenit realmente nocivă pentru cultura română. Cu ICR-ul actual nu se poate, practic, discuta. ICR-ul actual s-a transformat de fapt dintr-o instituţie într-o Chiriţă care, de dragul lui Guliţă, e gata oricînd să-şi ridice poalele a război. Doar că nu prea îţi mai vine să numeşti aşa ceva comedie.