O ştiţi pe doamna senatoare Mihaela Popa? Poate aţi auzit de domnia sa: a fost aleasă pe listele pentru Senat ale Partidului Democrat Liberal, în Circumscripţia electorală 24 Iaşi, Colegiul uninominal nr. 4, iar actualmente face parte din grupul senatorial al aceluiaşi partid. Şi, pentru că face parte, are şi activitate. Despre activitatea domniei sale în Senat… nu ştiu, nu mă pronunţ. N-aş fi ştiut nici circumscripţia, nici colegiul, ba chiar, la repezeală, n-aş fi ştiut să răspund la întrebarea dacă doamna Mihaela Popa e senatoare sau deputată. Dar am aflat toate astea datorită un raport de activitate pe care doamna senatoare l-a publicat la un moment dat pe net.

Spun la un moment dat, pentru că acum nu mai găsesc raportul. Vă pot oferi însă un fişier Word al său, precum şi o pagină html – dovada că, în vremuri recent apuse, el a existat. Şi nu vi-l ofer doar pentru ca să admiraţi muncile, pe puncte şi subpuncte, ale doamnei senatoare. Ci şi pentru că printre laborioasele activităţi ale domniei sale am găsit şi următoarea însemnare, marcată cu numărul 24, datată „martie 2009”: „Participare la lansarea ultimului roman al Scriitorului Lucian Dan Teodorovici, Celelalte poveşti de dragoste”. Puteţi găsi şi voi însemnarea, atît în fişier (p. 12 în Word), cît şi în html.

Mica problemă care apare e că, în ce mă priveşte, n-am simţit prezenţa doamnei senatoare la acea lansare. Dar, cine ştie?, poate că domnia sa a venit precum Cuza, incognito, pentru a vedea ce-i mai fac „supuşii”. Şi a plecat la fel de incognito. Poate. Hai să n-o învinovăţim. Cu toate astea: 1. parcă nu mi se pare chiar firesc să-ţi treci într-un raport de activitate prezenţa la o lansare a unei cărţi care nici măcar nu e scrisă de Mircea Geoană, n-are prefaţă de Traian Băsescu şi nu conţine nici un amărît de vers al lui Radu Vasile; 2. parcă-parcă ceva-mi dă ghes a crede mai degrabă că acest raport e făcut de o secretară, pardon, asistentă foarte eficientă, care a consultat cu sîrg evenimentele locale anunţate în ziare şi, gîndindu-se că nu strică, a bifat cîteva în dreptul activităţilor şefei sale, apoi l-a dat la semnat.

Altfel, ce să zic? Fiecare cu activitatea lui. Eu, în ciuda faptului că n-am remarcat-o la respectiva lansare, tot îi sînt recunoscător. În primul rînd, pentru că e fain să te simţi, măcar cu prilejul lansării unei cărţi, activitate a unui senator. În al doilea rînd, pentru că m-a categorisit drept Scriitor cu S mare, ceea ce aproape că mă face să înrămez raportul de activitate. În al treilea rînd, cel mai important, mi-a numit cartea „roman” – o onoare pe care nu mulţi critici mi-au făcut-o.

Aşa că sper ca doamna senatoare Mihaela Popa să nu se simtă lezată de acest contraraport al meu. Şi menţionez, în final, că o aştept pe viitor, cu drag, la orice altă lansare a vreunei cărţi scrise de mine. Promit să-mi fac o poză cu domnia sa, ca să o pot convinge şi pe bunica de faptul că am devenit activitate senatorială.

Am scris cîndva, ori poate doar am gîndit, nu mai ţin minte , despre cum aşteptarea consumă vestea – o sleieşte picătură cu picătură, astfel încît, cînd vine momentul, nu mai simţi aproape nimic. Vă dau exemplu cu o traducere a mea, aia din SUA. La început, am aflat dintr-o publicaţie că sînt pe o listă lungă (de 10 scriitori). Bucurie? Foarte reţinută, n-aveam de ce încă. Mai apoi, am primit un mail de la editor din care-am aflat că îl interesează cartea mea pentru un viitor nedefinit. Iarăşi reţineri fireşti, dat fiind nedefinitul. Pe urmă, am aflat că au început negocierile. Teamă: dacă are nişte pretenţii cu care editura mea nu poate fi de-acord? În fine, contractul. Lasă că ştiu, unele contracte se mai şi anulează. Şi apariţia cărţii. De unde bucurie, cînd deja ştiam că va apărea? Chiar dacă ştiam reţinut…

E valabil cam în toate cele. Nimic nu pică din senin, neaşteptat, deplin, astfel încît şi bucuria să fie deplină. Chestiile pozitive vin atît de… pas cu pas, încît nu prea simţi că ţi se întîmplă cu adevărat ceva. Săptămîna asta, spre exemplu, am primit nu una, ci cîteva veşti bune. Cîteva, mai bine zis, începuturi de veşti. Aşa mi se întîmplă mie, cel puţin aşa am senzaţia că mi se-ntîmplă: veştile vin grămadă, fie ele bune sau rele. Dacă se vor concretiza, aş avea motive să mă bucur. Dar sînt în etapa aia în care am aflat că ar putea fi, însă mai sînt atît de mulţi de „dacă”… Unele dintre veştile astea bune se vor şi împlini, sînt sigur. Habar n-am însă care. Şi uite-aşa aştept fără să-mi asum vreo bucurie, ci doar aşteptarea. Într-un fel, e plăcută şi partea asta. Dar, vorba lui nea Imi¹ (sînt convins că ştiţi despre cine vorbesc dacă sînteţi microbişti sau aveţi neamuri microbiste), nu-mi fac iluzii ca să nu am deziluzii.

1. Pentru că unii dintre cititorii blogului s-ar putea totuşi să nu fie microbişti şi nici să nu aibă neamuri microbiste, Nea Imi, zis şi Emerich Jenei, este un antrenor de fotbal care a cîştigat cu (of!) Steaua Cupa Campionilor Europeni în 1986. Prea multe realizări n-are în ochii mei de dinamovist. Este însă celebru prin vorba de mai sus, dar şi prin faptul că articulează hotărît numele echipei mele favorite, vorbind despre ea cam în felul ăsta: „Dinamoul este bună pe atac, dar slabă în apărare”.

Ca de obicei, în momentul în care scriu pe blog ceva cu iz polemic, am reacţii aici, dar şi unele în particular. O să închid subiectul cu o clarificare, căci se pare că, din răspunsul meu care s-a dorit elegant, s-a pierdut pe undeva esenţa. Iar această rătăcire a esenţei cauzează unele acuze care converg şi către ideea de imoralitate.

Mai întîi, aş dori să mă lămuresc eu însumi: există cineva dintre cei care au citit răspunsul meu pentru Andrei Gorzo care să creadă că nu-mi dau seama de anumite prejudicii de imagine aduse de această colaborare a mea cu casa de producţie a lui Marius Barna? Evident că mi le-aduce: articolul lui Andrei Gorzo e un exemplu în sensul ăsta! Mai sînt şi altele. Singurul lucru care vreau să fie priceput e că eu mi le asum.

Şi nu mi le asum pentru că n-aş avea alte variante. Am lucrat, ţin să reamintesc, pe un scenariu (Sînt o babă comunistă, după romanul lui Dan Lungu) cu domnul Stere Gulea. Filmul va intra probabil, destul de curînd, în producţia MediaPro. În momentul de faţă lucrez, împreună cu Florin Lăzărescu, pe un alt scenariu, pentru domnul Radu Gabrea. Şi nu numai. Sînt şi alte oferte, din zone (aproape) unanim acceptate ca respectabile (nu contrazic cu nimic ceea ce am afirmat în articolul precedent: ele au venit abia în ultimul an).

Ei, şi-acum, vă rog să-mi spuneţi ce ar face în momentul de faţă un om cu „principii înalte”? După ce Marius Barna m-a ajutat, într-un moment în care habar n-aveam de zone de „respectabilitate” şi de „interes”, să exist (fie şi mai mult decît marginal, cum afirmă domnul Gorzo) în lumea cinematografiei, ce ar trebui să fac? Să-mi spun: gata, am depăşit „momentul Barna”, să-l privesc cu superioritate şi să nu-i mai răspund la telefoane? Să refuz să mai am de-a face cu el, pe ideea că de-acum am posibilitatea „să mă ajung” ca scenarist pe alte coordonate?

Cine gîndeşte aşa are tot dreptul s-o facă. Dar aş prefera ca, în cazul ăsta, să nu-mi vorbească mie de principii şi de moralitate! Dacă aş acţiona astfel, aş avea o mare problemă cu mine însumi, cu propria-mi idee despre moralitate. Dacă aş acţiona astfel, s-ar numi MÎRLĂNIE. Ăsta-i cuvîntul cel mai simplu şi cel mai de înţeles. Iar acum explicaţia există. Destul de clară cred. Pentru cine vrea s-o înţeleagă. Pentru cine nu vrea – e liber la înjurături. Dar nu pe blogul ăsta.