Aş scrie multe, dar presiunea timpului mă împinge afară din casă. Aşa încît, pe scurt, zic aşa: ştiţi cu toţii că România a fost invitata de onoare, alături de Spania, a Salonului de Carte de la Torino. Pentru cine nu ştie, adaug şi asta: acest tîrg de carte e, probabil, în unul dintre primele cinci europene, aşa încît faptul că România a obţinut statutul ăsta e un lucru destul de mare. Şi-am pus „destul de” doar ca să nu(-mi) aud cîrcoteli. Deşi ele-s inevitabile, dacă stau bine să mă gîndesc.

Nu deţin eu toate datele „tehnice” ale acestui eveniment. Şi chiar de le-aş deţine, n-ar avea rost să umplu cu ele postarea, de vreme ce le găsiţi AICI, spre exemplu. Eu am ajuns acolo doar pentru două zile, în fuga evenimentului propriu, ca să spun aşa. Însă de ani întregi tot laud felul în care cei de la I.C.R. Venezia (în frunte cu Monica Joiţa) se ocupă de cultura română în Italia. Şi măcar aici simt nevoia să mă mai entuziasmez o dată pe acelaşi motiv.

Altfel, pentru mine a fost încă un prilej pentru a mă întîlni cu oameni dragi (de la Ileana M. Pop, traducătoarea cărţilor mele în Italia, la Francesca, Paola sau Evelina, de la Editura Aisara – dar şi cu mulţi români din România sau români din Italia). Să vă mai zic ceva răutăcios, deşi mi-s foarte simpatici spaniolii: vorbind cu diverşi oameni de-acolo, care nu aveau tangenţe cu România, nu mi-a scăpat o anume observaţie des repetată. Aceea că ne-am prezentat mult mai bine decît co-invitata de onoare, amintita Spanie. Am zis c-o să fiu răutăcios, nu? Dar dacă tot mi s-a spus asta, m-am gîndit că nu strică să aflaţi şi voi…

Tot mai greu să scriu pe blog. Sună a scuză, asta şi e. Facebook-ul, ca alternativă, cîştigă prin faptul că nu-ţi ia decît cîteva secunde pe postare. Sigur, mult mai inconsistente postările respective, dar cînd eşti „oprimat” de timp, te mulţumeşti şi cu ele. Asta e, îmi tot propun să scriu aici, cred că zilnic mă cert pe mine însumi pentru că n-o fac, dar… Dar.

Multe mi s-au întîmplat de la ultima postare încoace. O serie de probleme personale, pe de-o parte, dar şi o altă serie de mari bucurii. În ordine temporală inversă: Premiul pentru Proză al „Observatorului cultural” oferit romanului Matei Brunul, ex aequo cu Ploile amare, al lui Alexandru Vlad.  Desemnarea cărţii mele drept „Cartea anului” de revista Contrafort. Şi New York-ul. La care mă opresc vreo două-trei paragrafe, căci e musai.

Deşi am plecat către New York destul de reţinut, cu ideea că nişte „imensităţi de beton” n-au cum să mă impresioneze, m-am întors copleşit. De armonia acelor „imensităţi de beton” , de Metropolitan Opera (unde am văzut Macbeth-ul lui Verdi) sau de muzeul cu acelaşi nume, de MoMA, de Memorialul 9/11, de Brooklin Bridge, de Wall Street, de Broadway, chiar şi de mai chiciosul, dar pentru un european, mai ales estic, atrăgătorul Times Square. Sau, n-am cum să uit, de Bard College, aflat la vreo două ore şi jumătate de mers cu maşina de NY, unde am ajuns la invitaţia domnului Norman Manea (care la rîndu-i ar merita multe pagini, nu numai virtuale, pentru modul în care se ocupă, deşi, la recunoaşterea de care se bucură, ar putea foarte bine să n-o facă, de promovarea literaturii române în S.U.A.).

Şi-apoi, pentru că e nevoie de-un capitol separat, chiar dacă aici îl tratez pe scurt, în egală măsură am fost impresionat de cei de la ICR-New York. Nu puneţi sub semnul întrebării ce scriu, n-o fac din vreo datorie că am fost invitat acolo. Mi-au plăcut toţi cei cu care am interacţionat, de la doamna Corina Şuteu, directoare a ICRNY, la Andra (excelenta noastră coordonatoare de proiect), Oana, Anca şi Ştefan  (vorbesc despre cei pe care i-am întîlnit, fireşte). Şi nu doar pentru c-au fost amabili, primitori etc. Ci mai ales pentru modul în care lucrează acolo. Trebuie s-o spun, pentru că ar fi nedrept să n-o fac: conexiunile pe care le-au realizat cu instituţii importante americane, faptul că ne-au organizat întîlniri cu oameni de la edituri şi de la cea mai mare agenţie literară din lume, modul în care s-au îngrijit de evenimente şi de popularizarea lor, toate acestea te obligă, dacă le-ai văzut la faţa locului, să pleci cu gînduri mai mult decît favorabile faţă de echipa de la ICRNY.

M-am întors, spuneam, copleşit. Şi de oboseală, pe de altă parte, căci pe drumul de întoarcere, pe lîngă lungimea lui, am avut parte şi de un incident: am pierdut avionul spre Iaşi, aşa că drumul s-a prelungit. Oricum, a meritat din plin. Măcar pentru nostalgiile de-acum. Şi pentru cele viitoare.

Cam atît deocamdată. Poate revin pe subiect, căci au rămas multe de spus, inclusiv despre o seamă de alţi oameni pe care i-am întîlnit acolo – dar nu mai îndrăznesc să fiu sigur de asta, pentru că în ultima vreme nu mai sînt sigur nici măcar că deschid blogul.

Am tot spus că blogul, la fel şi pagina mea de FB, sînt locuri virtuale personale, aşa încît am refuzat să aduc aici discuţiile de serviciu. Adică rareori am vorbit despre munca mea de editor. Şi aşa va rămîne în continuare. Fac azi o excepţie, pentru că-mi doream de mult să scriu textul ăsta. În nici un caz ca să mă plîng în vreun fel: am ales să lucrez şi în domeniul editorial pentru că-mi place enorm, dincolo de toate. Însă îmi doream să scriu textul ăsta pentru că mă bîntuie de-o vreme gîndul: totuşi, m-am aşteptat vreodată şi la aşa ceva?

Sînt unii scriitori pe care i-aţi citit, i-am citit. Nu neapărat dintre cei mai de succes. Dar cu un succes relativ, nume care circulă. Îmi trimit, la un moment dat, un text spre publicare. Îl trec prin etapele necesare: ajunge la referenti, iar dacă e cazul, şi în consiliul editorial. Se întîmplă să-mi fie respins (fie de referenţi, fie de consiliu). Le comunic autorilor acest fapt. Şi începe nebunia. Vorbesc, să fie clar, despre un procent extrem, extrem de redus dintre cei respinşi.

Dar există aceşti oameni care iau o eventuală respingere în sens mult prea personal. Care văd în mine, după aceea, inamicul public numărul unu. Am primit, de-a lungul vremii, de la blesteme la ameninţări crunte. Încă o dată, nu e vorba de mine aici, ci de emiţătorii lor: nişte scriitori. Cu cărţi la activ, unii care s-au remarcat şi-n alte domenii. Ăsta mi se pare lucrul ciudat, din perspectiva asta era, este de neconceput. Să vă dau cîteva exemple,  fără a indica şi numele autorilor, chiar dacă pe unele e posibil să le cunoaşteţi. Măcar vag.

Un tip de reacţii de-a dreptul blajine e acesta: „Situaţia în care ne aflăm deocamdată nu îmi permite să vă detaliez încîntarea mea faţă de cum scrieţi, aşa că aştept să trecem de o decizie editorială, oricare ar fi ea”. V-aţi prins, e un e-mail venit din partea unui autor înainte de a-i comunica decizia editurii privind cartea propusă. A venit însă şi momentul respingerii. Citez din reacţia aceluiaşi autor: „Cărţile dumneavoastră sunt slabe. Şi cele publicate. Cu siguranţă şi cele nepublicate. Despre ale mele nu are rost să discutăm pentru că literatura română este slabă cu totul, iar criticii ei sunt pe masură, nivelul este scăzut cu totul şi asta ştie o Europă întreagă, nu trebuie să vin eu să o spun”. Dar exemplul ăsta a fost doar de antrenament. Şi l-am dat pentru că e unul tipic, aş avea multe altele asemănătoare.

Ce te faci însă, cum interpretezi lucrurile, cînd un autor scrie, tot înainte de a afla decizia, ceva de genul: „Mă închin în faţa talentului dumneavoastră”, iar după ce află răspunsul nu se mai poate abţine şi… Îmi cer scuze: urmează cîteva citate cu invective grosolane, dar aveţi cuvîntul meu de onoare că le-am ales doar pe cele mai puţin dure, să spunem. Sînt alte fraze în mesajul acestui autor (membru U.S.R., un nume nu foarte vehiculat, dar un scriitor căruia i se mai iau din cînd în cînd interviuri, iar cărţilor sale li se mai fac cronici) pe care n-aş putea să le redau. Încep, atenţie: „Nu ai nicio şansă să te metamorfozezi decât să te ascunzi cât mai adânc în maţele de porc ale stăpânului tău buzat puturos din Jaffa, morţii mă-tii de criminal. (…) Iar cât priveşte scrisul tău e alcătuit din gherţăiturile maţelor de porc: târţa-pârţa, scârţa, FU! (…) Morţii mă-tii de porc de câine. (…) Pune-ţi sacul cu cenuşă în cap, ai intrat în vederile Dumnezeului tău răzbunător!”. Mda.

Nu primesc multe asemenea mesaje. Ăsta a fost, cred, cel mai dur. Dar există destule altele ameninţătoare. Sau, spuneam la un moment dat, cu tot felul de blesteme. Nu le mai redau. Să mai spun doar un lucru: m-am hotărît să scriu textul ăsta pentru că aseară şi azi noapte am mai primit, tot din partea unui autor despre care a mai auzit lumea, cîteva S.M.S.-uri. Toate pe următoarea idee, citez: „Ce-ai să mai plîngi tu în pumni, Luciane! Ce-ai să mai plîngi tu în pumni!”. Mă rog, plus lucruri care mă vor „izbi” şi alte asemenea. Cu respectivul autor am avut alaltăieri o discuţie. Culmea, în care a acceptat decent respingerea. Însă urmarea…

Dacă nu era vorba despre scriitori, nu veneam cu textul ăsta. Am destule citate de toată frumuseţea, însă pe măsură ce scriam, mi-am zis că nu e cazul să exagerez. Se înţelege din exemplele date ceea ce voiam să se înţeleagă. Nu întotdeauna colaborarea cu scriitorii e impecabilă, fără a se ajunge la lucruri meschine. Numai că şi eu, la rîndu-mi, îmi închipuisem cîndva, aşa cum o mai fac încă mulţi, că aşa ceva e de neconceput.

În ansamblu însă, e de ţinut cont de faptul că 99% dintre cei cu care am colaborat (fie că au fost respinşi sau publicaţi) sînt cu totul altfel. Or, dacă priveşti din perspectiva asta, beneficiind de un asemenea procent, îţi dai seama totuşi că eşti un om norocos, iar munca ta e dintre cele mai frumoase posibile.