Recunoşteam, în interviul recent din „Cotidianul”, că am o mare „calitate”, care i se potriveşte scriitorului fix ca nuca-n perete: aia de a nu observa cum trec poveştile în dribling ameţitor pe lîngă mine. Şi recunosc din nou asta. Îl invidiez, de pildă, pe prietenul Lăzărescu, cel care nu scapă nimic din întîmplările din jur – şi care pare, în plus, a avea un fel de magnet pentru a atrage asemenea chestii.

Am meditat eu adînc după ce am făcut acea declaraţie şi mi-am promis că de-acum o să ţin ochii larg deschişi. I-am ţinut şi-n weekendul care tocmai s-a dus. Numai că i-am ţinut mai degrabă pentru a urmări filme pe calculator. Pînă ieri seară. Cînd au trecut pe la noi Mihă şi Vlad, prieteni vechi, cu care ne-am dedat la nişte J&B. Şi, profitînd de-o permisiune primită cu jumate de gură, o să povestesc aici cîte ceva despre Mihă. Care:

1. A trecut de curînd printr-o experienţă ce numai veselă n-are cum să fie. Din fericire, în cazul ei lucrurile se apropie de-o rezolvare pozitivă, dar problema e că-n urmă cu o săptămînă a trebuit să ajungă la Institutul Oncologic din Cluj. Împreună cu sora ei. Şi de-aici sper să mi se scuze umorul negru. A urcat Mihă la etaj. Acolo, atmosferă tristă, plin de oameni bolnavi, în plus geamurile larg deschise pe holuri. Tremurînd, s-a întors spre sora ei, rămasă în urmă, şi a ţipat: „Băi, da’ ce cancer e aici!”. Mă tem că trebuie să explic puţin, pentru unii care-s mai puţin obişnuiţi c-un anumit tip de argou: „cancer” poate însemna şi frig de crapă pietrele. În sensul ăsta îl folosise Mihă. Doar că se afla într-un Institut Oncologic, iar în jurul ei erau mulţi bolnavi. Şi-a dat seama de ce-a spus în momentul în care a observat privirile nu tocmai binevoitoare ale celor din jur.

2.  Şi-a luat în urmă cu vreo 5 luni permisul de conducere. Tot despre Mihă vorbesc, fireşte. „Ai avut vreun accident?”, m-am trezit întrebînd. Ea: „Ei, la începuturi, am avut cîteva”. Şi povestea de parcă au trecut ani şi ani peste experienţa ei de şoferiţă. A avut vreo 5, în medie unul pe lună, din cîte am numărat noi aseară. Minore, e-adevărat. Unul dintre ele îşi are însă tot farmecul. A parcat maşina, iar în timpul operaţiunii a lovit o Dacie. Înţeleg că a boţit-o considerabil. A urcat în casă, i-a dat telefon lui Vlad, soţul ei. „Băi, am lovit o Dacie. Am stat pe-acolo, n-a apărut nimeni. Şi-am plecat. Oricum, e-un jaf de Dacie, dă-o-ncolo! I-am luat numărul, da’ las deocamdată aşa. Dacă-i bolovan şoferul… De un’ să-l scot?” Vlad a întrebat-o care-i numărul maşinii. I l-a zis. Şi-au constatat că-i maşina fratelui lui Mihă, care în momentul ăla era chiar cu Vlad. Şi-o luase de curînd, Mihă încă nu i-o ştia.

3. Mai întîi, să spun că am în casă o masă de ping-pong. Cînd trec oameni pe la mine, facem sport cică. Jucăm. Ieri l-am provocat pe Vlad. Numai că n-am găsit nicăieri una dintre palete. Am căutat de nebuni, dispăruse cu totul. Ne-am cam ofticat, dar cu J&B-ul ne-a mai trecut. La plecare i-am zis lui Vlad că-l bat data viitoare, numai să găsesc paleta. Şi-atunci s-a ridicat şi Mihă. Paleta era sub ea. A stat aşa vreo două ore, cît a durat vizita. În timp ce noi căutam de nebuni prin toată casa, ei nu i s-a părut deloc inconfortabilă canapeaua. Sau poate c-a fost un bun oaspete, care, deşi stătea pe denivelări, a găsit că nu-i frumos să ne zică…

Or fi au ba astea poveşti, rămîne de văzut. Dar, ura!, de data asta n-au trecut pe lîngă mine. Uite că le-am reţinut. Şi m-am gîndit să le trec aici, că nu strică. Promit să vă povestesc cîte ceva şi despre următoare vizită pe care ne-o fac Mihă şi Vlad.