Ieri am stat la nişte vorbe cu Lăză, eu un suc, el o cafea, iar la un moment dat am ajuns cu discuţia şi la blogurile noastre. Avînd un blog aproape clasicizat (este, cred, primul om pe care-l cunosc care şi-a făcut un Jurnal intim pe net în urmă cu ani şi ani), mi-a dat o sugestie, bazîndu-se pe experienţa proprie: „Mai scrie şi despre altceva, mi-a zis, c-o să te ocolească oamenii dacă vii, cumva obsesiv, cu postări despre cartea ta”. (Da, Florin, ştiu, iar am dat afară „din casă”, dar nu m-am putut abţine…)

În principiu, i-am dat dreptate, deşi am încercat cîteva explicaţii de formă. I-am dat atîta dreptate încît, ajuns acasă, m-am aşezat la masa de lucru şi am „compus” un text de blog în care nu pomeneam nici un cuvinţel despre cartea mea. Să nu vă-nchipuiţi că mi-a fost uşor. Sudori reci, degetele căutau instinctiv literele care formau titlul cărţii, cafele peste cafele, două pachete de Kent fumate. Pînă la urmă, mi-a ieşit următorul textuleţ:

În ultima vreme, am văzut o mulţime de filme. Am avut chef, în primul rînd, de superproducţii de acţiune, cu trăgători de elită, cu oameni măcelăriţi, cu explozii şi urmăriri etc. Şi, după tot parcursul ăsta cinematografic, am rămas cu o întrebare aproape filosofică: „De ce, cînd e vorba să moară în filme zeci de oameni nevinovaţi, regizorii n-au nici o problemă să fie sadici, dar cînd e vorba despre un animal, fie el cîine ori pisică, eventual doar aflăm că a murit, aproape niciodată nu vedem lucrul ăsta?”.

Pe bune, mă credeţi sau nu, atît mi-a ieşit. Întrebarea e ok pînă la urmă, chiar aşa se întîmplă în filme. Oamenii dau colţul pe capete, răpuşi de gloanţe mişeleşti, dar un cîine nu ţi-ar muri într-un film nici de-al naibii. Ar fi prea dur pentru privitor, înţeleg. Să trecem însă, pentru că ăsta era subiectul de ieri, l-am pus aici doar ca să-l fac de ruşine. Azi m-am trezit însă întrebîndu-mă de ce nu sînt în stare să scriu ceva coerent şi interesant dacă subiectul nu face legătură cu cartea mea.

La prima oră a dimineţii, ambiţionat fiind, am început chiar să mă visez personaj în reclama Cosmote (apropo: stupidă!) cu terapia de grup. Prima vorbeşte Maria: „Bună, sînt Maria şi de o lună nu mi-am mai cumpărat nici o pereche de pantofi”. Se ajunge în fine la George care spune: „Sînt George şi de nouă luni nu mi-am mai plătit extraopţiunea Cosmote”. Stop, ar trebui să apară cartonul cu reclama propriu-zisă, dar din lateral mă ridic eu (păr răvăşit, ochi injectaţi, buze vinete, broboane de sudoare pe frunte): „Bună, sînt Lucian şi de trei săptămîni n-am mai scris pe blog nimic despre cartea mea!”. Aplauze furtunoase, mă prăbuşesc copleşit în scaun.

Însă nu. Ar fi prea dur. Şi dureros. Nu pot. Iertare tuturor. După cum observaţi mai sus, m-am străduit să nu scriu titlul cărţii, cu linkul aferent. Dar… Dar am o scuză: mi-am intitulat secţiunea asta de blog „Ştiri” tocmai pentru că, de la bun început, mi-am propus ca majoritatea copleşitoare a postărilor să fie despre ce mi se-ntîmplă mie ca scriitor. Prin urmare, n-am încercat să păcălesc pe nimeni. Aşa că, vă rog, permiteţi-mi să mă eliberez. Deci: Celelalte poveşti de… Mda, deja e mai bine!