În perioada asta, am mai spus-o, m-am uitat la o groază de filme. De la foarte bune la penibile. Dar am avut răbdare. Mi-am amintit însă, cu ocazia vizionării unuia nu foarte deştept, dar care era plin de flash-back-uri alb-negru, de cît de mult mi-au influenţat percepţia asupra… bunicului meu filmele văzute în copilărie.

Bunicul era un mare povestitor – asta pot s-o confirme verii mei, care aflu că-mi mai citesc din cînd în cînd blogul, sau alţi oameni din satul în care-am copilărit. Se adunau copiii să-l asculte povestind. Cred c-o să scriu cîndva, nu ştiu unde, nu ştiu dacă-ntr-o carte sau poate aici pe blog, poveştile bunicului meu.

Alta e însă observaţia mea: prin orice spunea, mă trimitea în vremurile alea, mă făcea să-mi imaginez foarte concret întîmplările, le respiram odată cu el. Numai că întotdeauna le „vedeam” alb-negru. Tot ce i se întîmplase bunicului meu înainte de naşterea mea pentru mine nu putea fi altfel decît în cadru alb-negru. Din cauza filmelor de epocă, cu care asociam povestirile lui.

Şi acum, cînd m-apucă dorul de el, aşa îl văd pe bunicul meu: cu o viaţă desfăşurată vreme de 63 de ani, pînă la naşterea mea, în alb-negru. Apoi încă 25, fireşte, color. M-au apucat gîndurile astea pentru că merg de Paşte la Dorneşti, la bunica, iar acolo dau iarăşi peste o groază de lucruri care mă leagă de el, de la hainele lui, care mai sînt încă prin dulapuri, pînă la tot felul de poze – fireşte, cele mai multe alb-negru.

În fine, am scris atîtea rînduri care ţineau exclusiv de nostalgiile mele ca să apuc să vă urez totuşi un Paşte colorat, plăcut, liniştitor, vesel. Sau, ca să rezum, exact aşa cum vi-l doriţi.