Raţiuni de „marketing” (dacă poate fi vorba şi de asta aici) îmi spun să scriu mai rar, căci, fireşte, ultima postare e cea mai citită. Şi, cu cît stă mai mult în susul blogului, cu atît îşi va atinge mai bine scopul. Mai ales cînd scopul e publicitar, precum anterioara mea postare cu privire la seria de lecturi sub titlul „Povestitorii de la Şosea”. Alte raţiuni, ceva mai importante pentru mine, anume cele ce ţin de o anumită respiraţie a blogului, mă obligă însă să revin cu o însemnare ori de cîte ori simt nevoia.

Acum simt nevoia asta. Pentru că am senzaţia, îmbucurătoare, că mai multe publicaţii şi, implicit, mai mulţi critici literari au început să scrie aplicat despre „generaţia 2000”, mă rog, despre ce se întîmplă în literatura română de strictă contemporaneitate sau, şi mai exact, în literatura română nouă, care a început să se contureze în ultimul deceniu.

Citesc deci, datorită portalului România culturală, căci din păcate revista „Vatra” e de negăsit în Iaşi şi nici nu are un site sincronizat cu apariţiile pe hîrtie, o amplă anchetă-dezbatere pe tema „Bilanţul douămiismului”. Sigur că mă deranjează un pic termenul (pe punctul de a deveni instrument de lucru) „douămiism”, căci în genere el e asociat, mai degrabă, cu un grup de scriitori, cuprinşi formal sau rezultînd din „fracturismul” la modă acum cîţiva ani.

Unii dintre cei care răspund anchetei iniţiate de „Vatra”, de altfel, fie fac distincţia clară (Daniel Cristea-Enache, Bianca Burţa-Cernat, Mihai Iovănel etc.), fie privesc douămiismul din perspectiva mea de mai sus, ignorînd practic „literatura paralelă” – nu din rea-voinţă, fireşte, ci pentru a răspunde strict la subiect (Elena Vlădăreanu, Alexandru Matei, Claudiu Komartin, Cosmin Ciotloş etc.). Subiectul însă, e evident, a fost un pic greşit formulat de revistă, ceea ce, ţin să spun şi asta, nu face totuşi ancheta mai puţin demnă de aprecieri.

Revista „Cuvîntul”, pe care mărturisesc că am reînceput de o vreme să o citesc cu tot interesul, porneşte de la ancheta sus-menţionată şi anunţă de asemenea, prin Paul Cernat şi Cosmin Perţa, o serie de „recuperări douămiiste” (sper totuşi, măcar aici, la o renunţare la acest termen, în favoarea perspectivei). Iar de la acelaşi Cosmin Perţa aflu că şi „Luceafărul de dimineaţă” s-ar fi ocupat în cel mai recent număr, încă neapărut, de acelaşi subiect.

Sigur, în principiu, poate n-ar fi treaba mea de scriitor să comentez prea mult asemenea iniţiative.  Dar nici nu mă ascund sau, mai rău, nici n-am chef să afişez un soi de dezinteres artificial, pe ideea că asta e treaba criticilor, în timp ce treaba „noastră”, a scriitorilor adică, e să ne vedem de scris. Pentru că, sincer, sînt de fapt foarte interesat – şi sînt convins că mulţi alţi scriitori vor citi, fără a fi parte a vreunei dezbateri, cu acelaşi mare interes toate contribuţiile pe temă.

Una peste alta, personal aveam nevoie de senzaţia asta că nu doar cronicile & recenziile comentează momentul literar românesc, ci că există şi o privire de ansamblu şi, pornind de-aici, mai aplicată la ceea ce se întîmplă prin literatură. Dacă se va găsi un instrument ceva mai potrivit decît acest, ştiu că mă repet aproape enervant, eronat din perspectiva mea concept de „douămiism” aplicat literaturii din ultimii 10 ani, am şi mai multe motive să mă bucur de iniţiativele respective.