O prietenă îmi scrie de pe Costa del Sol, provocîndu-mă să-mi imaginez minunăţiile din jurul unei ferme de cai andaluzieni. AlÅ£i doi prieteni se pregătesc să plece cu maÅŸina pînă-n Muntenegru. AÅ£ii sînt deja sau se pregătesc să ajungă prin Turcia, prin Deltă, prin Grecia, prin FăgăraÅŸ, prin Praga… Concedii. ÃŽn iulie, în august, ca (mai) tot omul!

În fiecare an mi-am făcut şi eu concediul ca (mai) tot omul, prin iulie, prin august cel tîrziu. Şi-apoi, mă întorceam cu chef de muncă, numai că în următoarele săptămîni mi-era dat s-aud că unii, alţii dintre prietenii mei abia plecau în concediile lor. Şi m-apuca nostalgia. Şi-mi doream şi eu să plec din nou.

Anul ăsta am hotărît, înţelept nevoie-mare, să mă feresc de nostalgii, de invidii. Şi mi-am fixat concediul pînă spre mijloc de septembrie. Începînd de pe 4 septembrie. Bun, fiind vorba de Grecia, hotărîrea are un strop de înţelepciune în ea, pentru că evit astfel căldurile sufocante din iulie-august.

Dar, pe de altă parte, ceea ce v-am povestit în primul paragraf se transformă într-un soi de chin. Ei sînt acolo sau mai au cîteva zile pînă pleacă acolo, indiferent unde-i acolo-ul ăsta, iar eu stau acasă şi aştept. Aştept să vină septembrie. Şi-i greu. Aşa-mi trebuie, dac-am fost deştept!

DeÅŸtept fiind, aÅŸtept uitîndu-mă la filme. Să vă mai zic de unul? Vă zic, ce altceva pot face… AÅ£i văzut The Three Burials of Mequiades Estrada? Eu, da. Datorită lui Lăză care, plecînd prin FăgăraÅŸ weekendul ăsta, a dovedit compasiune pentru mine, cel care a stat acasă, îndurînd trecerea timpului, ÅŸi mi-a recomandat mai sus-numitul film.

Bun. E o chestie ciudată producţia asta. Din mai multe motive. Unul ar fi că beneficiază de-o regie foarte bună, dar şi cu scăpări ridicole în acelaşi timp. Îi aparţine lui Tommy Lee Jones, cred că-i chiar debutul lui într-ale regiei. O asemenea greşeală, de exemplu: la un moment dat, un tip stă în plin cîmp cu un Hustler în mînă. Vrea el să facă ceva acolo, n-are importanţă ce. Aude o împuşcătură. E descumpănit. Fuge vreo 30 de metri la maşina proprie. Îşi ia arma. Se întoarce înapoi 30 de metri. Trage.

Buun. Mai tîrziu vedem aceeaşi scenă, dar din punctul de vedere al omului care a tras primul foc. Se-ntîmplă aşa: trage el, iar în 2 secunde se trage înapoi asupra lui. Dar noi ştim deja că ăla care a tras înapoi a fost mai întîi descumpănit, apoi a fugit 30 de metri spre maşină, apoi şi-a căutat arma, apoi s-a întors în fugă 30 de metri şi abia pe urmă a tras. Toate astea în 2 secunde?

Şi totuşi, în afară de acest tip de erori, căci mai sînt vreo 2-3, o regie foarte stăpînă pe sine, nu ştiu cum să zic. Adică şi chestii f.f.f. bune, fiind evident că TLJ e totuşi profesionist.

O altă chestie ciudată la filmul ăsta e că, deşi foarte unitar ca poveste, parcă e făcut din două bucăţi. Prima jumătate e plictisitoare, poate chiar banală, fără nimic care să te tragă de mînecă. A doua jumătate e, brusc, entuziasmantă. Cu personaje stranii, superbe, apărute din senin. Cu răsturnări de situaţie. Foarte, foarte bun. În totul, habar n-am cum să zic. Poate aşa: un film care TREBUIE văzut pînă la capăt.

Mda. Poftim deliciile mele de vară. Dar mă răzbun! Miercuri plec într-o tabără de jurnalism. O iluzie de concediu. E adevărat, va începe miercuri la prînz, cînd e plecarea, ÅŸi se va termina joi dimineaţă, cînd e întoarcerea. Dar între timp… Oho! Undeva lîngă PaÅŸcani. Acum, pe bune: o întîmplare care se anunţă plăcută. Vom vedea.