N-am intrat niciodată în vreo discuţie publică majoră despre U.S.R. Şi asta nu din teamă de vreo polemică, nici din vreun prea cuvios respect faţă de instituţie în sine, ci pentru că, pur şi simplu, n-am găsit vreo plăcere nici în fervoarea demolatoare a unor scriitori cu privire la Uniune, dar nici argumente suficiente pentru a combate respectiva fervoare.

A, să nu uit s-o spun de la început: nu sînt membru. Şi să nu-şi imagineze cineva că nu sînt dintr-o frondă. Ci, pur şi simplu, nu mi-am găsit niciodată timp să-mi fac dosarul de înscriere. În general, nu-ţi găseşti timp să te ocupi de lucrurile cărora le acorzi puţină importanţă. Pentru lucrurile care contează, găseşti întotdeauna perioade mai puţin ocupate. Sau ţi le faci.

Asta e o problemă reală a Uniunii. Că nu reuşeşte să fie suficient de atrăgătoare pentru mulţi dintre scriitorii care s-au remarcat în ultimii zece ani, să zicem. Hai, mă exclud pe mine, n-oi fi eu un nume dorit în U.S.R. (şi nu fac vreo paradă de modestie), dar sînt destui alţii pe care şefii instituţiei ar trebui să vrea să-i aibă printre membri.

Din păcate, ziceam, scriitorii buni din ultima vreme nu se prea înghesuie. Mi s-a întîmplat să mai vorbesc cu unii dintre ei. Vreun principiu, ceva? Li se pare aiurea să intre din motive concrete? Nu, pur şi simplu n-au găsit că e un efort care merită făcut. Unii, zic. Alţii sînt ceva mai hotărîţi împotriva ideii, dar eu vreau să mă refer aici numai la cei care gîndesc ca şi mine: da, U.S.R. e o instituţie ok în principiu, aş deveni membru cîndva, dar nu azi, nu săptămîna asta – văd mai încolo, dacă-mi găsesc timp să mă ocup.

De ce scriu asta acum? Pentru că am citit în Luceafărul un articol al domnului Gabriel Chifu, secretar al USR, din care nu mă pot abţine să citez un pic. Iată o primă mostră: „De altfel, U.S.R. a avut permanent în aceşti din urmă ani una şi aceeaşi problemă nerezolvată: n-a aflat nicăieri în străinătate parteneri similari pe măsură (de anvergura şi cu capacitatea sa de a derula proiecte culturale)”.

Bun, nu vreau s-o fac pe cîrcotaşul de serviciu. Dar ochii mei s-au învîrtoşat spre-afară ca la melc citind o asemenea emfatică afirmaţie. N-au găsit în străinătate parteneri de anvergură?! Nu-mi permit să-i dau sfaturi domnului Chifu, dar cred totuşi că n-ar fi rău să mai caute. Mai citez puţin din partea aceea a articolului care survine după expunerea unor realizări: „Prin aceste acţiuni puse în operă acum, Uniunea Scriitorilor îmi dovedeşte încă o dată ceea ce credeam, îmi întăreşte convingerea că este o instituţie culturală serioasă şi puternică”.

E adevărat, Uniunea „pune în operă” nişte acţiuni. Unele de salutat. Dar, printre acţiunile respective, domnul Chifu trece şi primirea de noi membri, puteţi găsi o listă aici şi puteţi citi un comentariu aici. Eu nu ţin să fiu ironic, dar remarc, asemenea lui Cătălin Sturza în comentariul semnalat, că ştiu numele ştiute şi de el, la care aş mai adăuga totuşi trei sau patru. Atît.

Bun, şi-aici intervine momentul meu de reţinere: ok, aş intra în U.S.R. (mă rog, hai să schimb formularea: mi-aş depune dosarul, în vederea acceptării sau neacceptării sale). Dar mi-ar plăcea, în orgoliul meu nemăsurat, să fiu admis sau respins alături de nişte colegi de listă pe care să-mi permit să-i privesc cu maxim respect.

Nu vreau să se înţeleagă aiurea: poate toţi cei de pe lista respectivă ar merita respectul meu. Dar măcar să-i cunosc, pentru a le putea acorda acest respect. Să fi auzit de ei. Să fi citit ceva de ei. Mă-nvîrt totuşi prin lumea literară de destulă vreme, chiar nu cred că e vorba de nişte lacune grave ce-mi aparţin, îmi permit să cred că, dacă n-am citit, măcar am auzit de scriitorii/ traducătorii/ criticii literari care sînt cu adevărat prezenţi în această lume literară.

Am lungit post-ul ăsta cît o zi de… post. Şi-l mai lungesc puţin. Pentru că sînt de-acord cu necesitatea existenţei unei instituţii de tip U.S.R. Ba nu, zic chiar aşa: sînt de-acord întru totul cu necesitatea U.S.R. Sînt de-acord că „pune în operă” şi lucruri faine. Sînt de-acord că s-au schimbat destule, în bine, în ultimii ani în Uniune. Însă nu pricep, limitat cum sînt, de ce e ATÎT de greu să apară schimbări reale în procesul ăsta de selecţie a candidaţilor la statutul de membru!

Nu vreau să zic o prostie. Dar criteriile de-acum (1. candidatul să aibă publicate trei cărţi din acelaşi gen; 2. candidatul să deţină la dosar trei scrisori de referinţă din partea a trei membri ai U.S.R. mai vechi de cinci ani; 3. candidatul să prezinte un dosar de presă) chiar pot fi îmbunătăţite, în opinia mea, într-un mod destul de simplu.

Una dintre soluţii ar fi, poate, un punctaj acordat revistelor (căci problema cea mare mi se pare la punctul 3 al criteriilor de admitere, dosarul de presă). Evident că sînt reviste neafiliate U.S.R. care au o relevanţă mai mare în presa culturală decît multe afiliate. Dacă s-ar introduce deci un punctaj, dosarul de presă ar fi mai relevant, căci ar căpăta un plus scriitorii care ar avea cronici/ recenzii în revistele importante. Şi ar avea de suferit mulţi dintre cei care astăzi intră pe baza unui dosar compus din cronici conjuncturale, în reviste de minimă vizibilitate.

Mă rog, nu e sarcina mea şi nici plăcerea mea deosebită, nici măcar nu e de competenţa mea să vin cu sugestii. E însă o opinie a unui om care n-ar avea motive serioase să refuze să devină, într-un oarecare viitor, membru al U.S.R. Pentru asta însă, cred că Uniunea ar trebui şi ar putea face destule în ideea de a se oferi potenţialilor membri drept un club select.

Mi-ar plăcea, o spun sincer, ca în momentul în care-mi depun dosarul să am emoţii serioase aşteptînd să văd dacă voi fi acceptat sau nu. Mi-ar plăcea să ştiu că dosarul meu a încăput pe mîna unor oameni care chiar îl analizează cu spor & maximă atenţie, care chiar vor şti la final dacă merit sau nu. Mi-ar plăcea, de ce nu?, să fiu şi respins într-o primă fază, spunîndu-mi-se pe bună dreptate că mai trebuie să mănînc multă mămăligă (literară, fireşte) pînă la a merita să fiu „coleg” cu oameni precum Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Emil Brumaru, Radu Cosaşu şi mulţi alţii.

Nu ştiu dacă mai sus cineva are impresia că a citit o critică la adresa U.S.R. Nu e. Nici măcar la adresa domnului Gabriel Chifu (apropo, căruia îi apreciez unele cărţi). Însă textul ăsta este, chiar dacă n-aţi văzut nici o întrebare, un răspuns de fapt. Un răspuns la o întrebare care mi se pune destul de des în particular, care mi-a fost adresată chiar de personaje din conducerea U.S.R.

Fireşte, întrebarea e: de ce nu te înscrii? Iar răspunsul, ca să fac un rezumat, este: păi, m-aş înscrie, nu vedeţi?