Am scris în ultima vreme vreo două texte, pe blogul ăsta, care au provocat (şi) într-un mod în care nu-mi doream în mod deosebit să provoace. Dacă va mai fi cazul, o să mai scriu, nu asta e problema. M-au provocat însă şi pe mine. Nu postările, fireşte, ci cîteva reacţii la ele. Unele, venite în particular, pe mail. Altele, exprimate direct, prin viu (dar nu neapărat plăcut) grai. În finele, altele – drept comment-uri mai mult sau mai puţin aprobate.

Chestia de la care vreau să-ncep e următoarea: blogul ăsta NU E UNUL DE EDITOR! După cum aţi văzut, nu m-am apucat să descriu aici atmosfera veselă din cadrul editurii în care lucrez, nu m-am apucat să-mi laud şeful, nu m-am apucat să zic ce fain e pe la şedinţele noastre. Nu m-am apucat să scriu entuziast: incredibil ce cărţi beton scoatem noi! Nu m-am apucat să dau poze cu mine prin standurile editurii la diverse tîrguri naţionale sau internaţionale. Nici cu alţii. Poate unii ar fi aşteptat asta de la blogul meu. Nu sînt şi aşteptările mele însă.

Există prin blogosfera asta largă cîteva bloguri de editori. Unii dintre „bloggerii” respectivi s-au apucat să facă lucrurile de care eu nu m-am apucat. Treaba lor. Treaba mea este însă, în mod clar, că blogul acesta e unul strict personal, ca să zic aşa. Şi, printr-o extensie plăcută mie, este totodată şi un blog de scriitor. Cam atît.

Fac precizarea asta acum pentru că nu m-a dus mintea s-o fac de la bun început. Scuze dacă am înşelat în felul ăsta aşteptările unora. Însă mai bine mai tîrziu decît niciodată. Aşa că acum, mai tîrziu, spun clar că n-am de gînd să mai las la liber comentarii axate pe activitatea mea de editor. Nu mai intru deci aici, pe blog, în discuţii privind această activitate, fie ea bună au ba, nu mai ţin să primesc nici reproşuri, nici laude. Pentru ele există adresele oficiale ale Editurii Polirom, există şi secţiuni pe site-ul aceleiaşi edituri, deci nu văd motivul să le aduc şi aici.

Şi încă ceva: cînd scriu despre o anumită chestiune aici, nu înseamnă ca ea reprezintă şi punctul de vedere al editurii, cum văd că se mai întîmplă să înţeleagă unii. La Polirom, de altfel, nu sînt un om care salută părerile altora şi cu asta basta. Am păreri proprii, iar unele dintre ele îmi sînt acceptate, altele nu. Despre literatură, despre piaţa de carte, despre un scriitor sau altul, despre diverse alte lucruri. Păreri.

La fel şi aici, pe blog. Păreri. Şi mi le expun aşa cum îmi vin. E una dintre libertăţile faine ale blogărelii, o libertate care-ţi permite să zici chiar şi o prostie şi să revii asupra ei, să ai azi o opinie şi în timp să ţi-o schimbi. E destul de aiurea deci să nu pot profita de libertatea asta pentru că vreun comentator simte imediat nevoia să zică ceva de genul: aha, m-am prins acum de ce Polirom nu face asta sau de ce face ailaltă…

Cum habar n-am, pentru că-s destul de apropiat de statutul de afon dpdv tehnic, să vîr precizările astea într-o pagină separată şi permanent vizibilă (sau, mă rog, ceva de genul ăsta), sper doar să fiu înţeles acum şi să nu fiu prea înjurat în momentul în care nu voi aproba, pe viitor, comentarii legate de ceea ce spuneam mai sus. Gata, nu mai sînt încruntat, am spus ce-am avut de spus…