Nu, nu scriu despre politică, nu fugiÅ£i! E vorba doar de-un biet peÅŸte. L-am prins acum două săptămîni. ÃŽmi fusese un dor nebun de pescuit, am fost invitaÅ£i de niÅŸte prieteni la iazul lor de la Å£ară – ÅŸi mi-am făcut damblaua. Am prins, ajutat de Adela ÅŸi de copii, spre 20. Pe unii i-am curăţat ÅŸi… mă rog, se înÅ£elege. Pe trei i-am Å£inut. BăieÅ£ii mei au fost foarte hotărîţi, îi păstrăm!

Trei dintre peşti, asta vreau să zic. I-am păstrat. Într-un lighean roşu, în baie. Primul a murit luni (chestia cu pescuitul s-a desfăşurat duminică). Al doilea, miercuri. Al treilea s-a încăpăţînat să supravieţuiască. Lunea trecută, pe cînd împlinea 8 zile de stat în lighean, am avut o dezbatere în casă. Cum să-l numim? Deja devenise de-al nostru, trebuia să poarte-un nume.

Eu am zis că Sergiu Nicolaescu, pentru că-i un supravieţuitor. Adela că nu. Mai bine Iliescu. Că şi ăsta e nume de supravieţuitor. Copiii au dedus că sîntem nebuni, dar nici Rex sau Edgar, cum propuseseră ei, parcă nu prea mi-a venit să-l numesc. Aşa că, pînă la urmă, am ajuns la o cale de mijloc, ca întotdeauna: am făcut cum a zis soţia. L-am numit Iliescu.

SperanÅ£a de viaţă a lui Iliescu nu era, la vremea numirii lui, prea mare. Ne gîndeam că în maximum 2-3 zile merge ÅŸi el pe veÅŸnicele plaiuri ale vînătorii. Sau ale pescuitului. Mă rog, pe niÅŸte plaiuri veÅŸnice. ÃŽnsă tipul nu s-a lăsat. Åži asta în ciuda faptului că, de cînd e cu noi, pare să nu fi pus nimic în gură. I-am tot dat mîncare, dar nu se atinge de ea. Sau nu ne dăm noi seama că se-atinge; dar, în cazul ăsta, ar fi trebuit măcar să-ÅŸi facă nevoile, ceea ce ar fi fost totuÅŸi vizibil…

Să trecem. Ideea e că l-am îndrăgit. Se înÅ£elege bine ÅŸi cu pisica noastră (o cheamă CîineroÅŸu, asta aÅŸa, ca să vă daÅ£i seama cît de întregi la cap sîntem cînd ne numim animalele sau… peÅŸtii de companie). Ea îl priveÅŸte cumva cu dor, eu aÅŸ zice că într-un fel prietenos chiar. Adică văd aÅŸa, în ochii pisicii, niÅŸte sclipiri. O atracÅ£ie. O foarte mare atracÅ£ie.

Dar Iliescu-al nostru e de neatins. Mai ales în ultima vreme. De ieri dimineaţă, mai exact, de cînd a părăsit ligheanul roşu. Acum înoată (vioi!) în cadă. Am sacrificat cada, mi-am zis că măcar atîta merită pentru eroismul de care a dat dovadă pînă acum: un loc de înot ceva mai mare. Deja ţin la el: dacă aş putea ajunge curînd la iazul lui de baştină, i-aş da drumul înapoi.

Sper că v-aţi făcut o imagine: e vorba de-un peşte de iaz. Mai exact, de-un caras. Dar e-un caras simpatic. În orice caz, cel mai simpatic caras pe care l-am avut vreodată – şi zic asta pentru că am mai avut cîţiva în copilărie, dar au trecut în nefiinţă la fel de repede ca foştii colegi ai peştelui nostru supravieţuitor.

Ce să mai zic? Chiar îmi place de el. Suficient încît să pot spune şi eu pentru prima oară-n viaţă şi din tot sufletul: Trăiască Iliescu!