N-are cum să ne placă patriotismul de paradă. Din motivul ăsta, plus exacerbarea sentimentelor naţional(ist)e în perioada comunistă şi imediat postrevoluţionară, mulţi am început să facem alergie pînă şi la cuvinte „mari” precum patrie – şi derivatele lui.  Mai rău, (şi) din cauza unor patetisme de duzină în care a fost permanent înghesuită relaţia cu Basarabia, am început să facem alergie şi la expresii precum unirea cu patria-mamă sau fraţii noştri de peste Prut.

Eu, trebuie s-o recunosc, nu simt Basarabia ca membrul lipsă din trupul ţării. Nu o simt ca pe-un rapt mîrşav, nu o simt ca pe-o durere naţională ş.a.m.d. Chiar dacă istoria îmi spune că putem privi în felurile de mai sus, eu nu pot simţi lucrurile aşa. Nu ştiu, poate nu sînt patriot aşa cum ar trebui să fiu. Nu pot să vibrez la intensitatea la care se vibrează pe forumuri, uneori prin presă, uneori în diverse discuţii de cîrciumă.

Basarabia însă înseamnă oamenii pe care îi ştiu. Prietenii de-acolo pe care-i am. Înseamnă o cultură activă, dincolo de cultura pe care o promovează uneori o parte din mass media de-acolo + o parte din mass media de la noi. Înseamnă apoi nişte persoane care, spre deosebire de mine, ştiu să „vibreze” inteligent pe tema naţională şi pe care îmi face mare plăcere să le ascult. Să le citesc. Şi-i înţeleg pe oamenii respectivi. Şi înţeleg atunci, ascultîndu-i, citindu-i, că pentru ei chestiunea Basarabiei e esenţială. Uneori, ascultîndu-i, citindu-i, îi înţeleg aşa de bine încît mă ruşinez.

Ce mai reprezintă pentru mine Basarabia? Limba română în care şi eu, vrînd ori nevrînd, trăiesc. Şi, trăind, am învăţat s-o preţuiesc. Ştiţi ce mai reprezintă? O bună parte din copilăria mea, cu neamuri de-acolo, cu vizite pe-acolo. Un Chişinău, spre exemplu, care a fost primul oraş mare pe care l-am vizitat. Înaintea Iaşiului. Chiar şi înaintea Braşovului, cred. Reprezintă deci nostalgii.

Mai reprezintă, totodată, şi o imagine care vă poate părea patetică de la începutul anilor ’90. O imagine cu bunicul meu ascultînd la radio, uşor aplecat, cu urechea lîngă difuzor, cu volumul spre minimum – aşa cum a ascultat toată copilăria mea „Europa Liberă”. De astă dată, asculta postul central românesc, la care efuziunile momentului despre o posibilă unire tocmai luau o mare amploare. Şi mi-a rămas imaginea, pentru că bunicul avea ochii în lacrimi şi era abia a doua oară în viaţa mea cînd îl vedeam aşa.

De ce spun toate astea? Pentru că, deşi nu ştiu prea bine să vibrez sau nu vreau s-o fac, tocmai din cauza trîmbiţelor patriotarde care mi-au obligat raţiunea să-şi fixeze cîteva limite, mă simt totuşi, de foarte multe ori, foarte apropiat de Basarabia. Apropiat prin toate cele de mai sus. Se numeşte ăsta patriotism? Habar n-am. Luat la bani mărunţi, nimeni n-o să ştie să explice prea bine ce înseamnă patriotismul. Sau o să aibă o explicaţie foarte subiectivă.

În felul meu, şi azi mă simt la fel. L-am citit acum cîteva zile pe Sandu Vakulovski, în Evenimentul zilei. L-am citit pe Vitalie Ciobanu, pe blogul propriu. Şi pe mulţi alţii. Citiţi-i şi voi, dacă n-aţi făcut-o deja, şi o să vedeţi că va fi dificil să vă păstraţi raţiunea în acele limite ale ei. N-o să aveţi cum să treceţi indiferenţi peste ce se întîmplă acolo. Pentru că ce se întîmplă acolo, prin oamenii pe care-i cunoaştem măcar, se întîmplă şi aici.

Azi sînt alegeri anticipate în Basarabia. Asta era informaţia de la care ar fi trebuit să pornesc.