Am fost în Bucovina weekendul trecut. Acasă, care va să zică. În Dorneşti, lîngă Rădăuţi. A fost hramul bisericii, iar cei care au copilărit la ţară sînt convins că ştiu cît e de importantă e sărbătoarea asta. Ce să vă zic? Îmi place acolo, e satul de care-s legate mai toate evenimentele & momentele alea pe care nu le uiţi niciodată pentru că-ţi construiesc copilăria. Din amintiri.

M-am întîlnit, anul ăsta ca niciodată, cu foarte multe neamuri. Şi asta chiar e o bucurie. Se întîmplă rar, întotdeauna cu prilejul unor sărbători – dar chiar şi aşa, o dată la mulţi ani. Însă voiam să spun cîteva cuvinte despre blog acum.

Scriu aici, de obicei, fără să mă gîndesc la cei care citesc. Bănuiesc că toţi cei care au blog simt cam la fel: scriu ca într-un jurnal, conştienţi că există nişte oameni care vor citi, dar fără să-i identifice neapărat. Doar la cîte un comment vine şi momentul ăsta, cînd îţi dai seama cu cine „vorbeşti”  prin intermediul blogului.

Alteori îţi dai seama cînd te întîlneşti cu prietenii. Îţi vorbesc despre lucruri personale, de-ale tale, şi te cruceşti de unde le ştiu. Păi, n-ai scris pe blog? Aha! Te fură blogul şi te păcăleşte. Scrii ca şi cum ai scrie pentru tine, însă n-o faci. Nu descopăr roata, deşi aşa sună. Constat, iată, mai mult pentru mine.

În Dorneşti, am fost întrebat: şi Iliescu ce mai face? Habar n-aveam ce face Iliescu. Apoi am aflat: despre peştele meu era vorba. Fostul meu peşte. Şi filmul? Pe ăla cînd îl putem vedea? Despre filmul făcut după Circul nostru era vorba. Ei, toate astea au… nu ştiu cum să zic. Descopăr şi eu satul global. Au o funcţie socială. Sînt mai aproape de neamurile mele, care, altfel, sînt la mare distanţă fizică. Şi cu care mă văd rar, mult mai rar decît mi-aş dori.

Aşa că, pe deplin conştient că vor citi, îi salut de-aici pe Cleo şi pe 1-q Nicu. Pe mătuşile Cristina şi Angela din Timişoara sau împrejurimi. Pe cealaltă mătuşă Cristina, pe unchiul Ionel. Pe a treia mătuşă, Dorina, şi pe unchiul Tibi. Pe verişoarele şi verii mei cu care m-am întîlnit.

A sunat a pomelnic? Eu sper că doar a un soi de satisfacţie. Măcar acum îmi dau seama că, prin postările astea mai mult sau mai puţin nevinovate, comunic şi cu ei. Încă sînt conştient, abia întors de la hram, că blogul nu e ficţiune. Nu-i nici jurnal intim. În cîteva zile, promit c-o să uit asta. Sau nici nu e nevoie. La cum te fură blogul, uitarea vine de la sine…