Urmează o postare ceva mai lungă – avertismentul se doreşte politically correct pentru toţi amicii care m-au dojenit cam în felul următor:  „Ai texte prea mari, nu aşa se scrie pe blog, oamenii se plictisesc citind postări lungi!”. Le mulţumesc, dar eu prefer să scriu cum îmi vine. Parcă şi asta e una dintre caracteristicile blogului, nu? Ok, asta a fost prima introducere.

A doua introducere e redarea aproximativă a unei discuţii pe care am avut-o cu mai bine de-o lună-n urmă cu Florin Lăzărescu. „Ai citit, mă întreba, despre englezul ăla care stă 6 luni în România, 6 luni în Marea Britanie?”. Nu citisem. Spectaculosul consta în faptul, îmi zicea Florin, că „tipul e scriitor şi jurnalist freelancer, scrie pe la «The Times» şi «Daily Telegraph», însă îşi petrece jumate de an în România, într-un sat de ţigani, pentru că s-a îndrăgostit de o ţigăncuşă şi are şi-un copil cu ea. Munceşte cot la cot cu ţiganii şi-i încîntat de viaţa lor”.

În regulă. Am citit şi eu mai tîrziu articolul. Îl puteţi citi şi voi aici, în „România liberă”. E vorba de „nea Uiliam”, pe numele său adevărat William Blaker. Şi povestea lui e, într-adevăr, spectaculoasă. Între timp însă, aflu că „nea Uiliam” a publicat şi-o carte despre România: Along the Enchanted Way. A Romanian Story, la John Murray Publishers, UK.

Pentru că a publicat cartea asta, revista Timpul din Iaşi, inspirată, a realizat prin intermediul Ramonei Mitrică, directoare a Fundaţiei Raţiu din Londra, un interviu cu autorul. Din păcate, încă nu găsiţi interviul pe site (cel puţin eu nu l-am găsit), dar îmi permit să-l postez AICI, într-un soi de avanpremieră, fie ea şi în fişier Word. Eu zic că merită să-l citiţi.

Şi-ajung, în fine, la ideea textului de faţă, făcînd doar încă un mic, foarte mic ocol prin Italia, mai exact la Torino, unde m-am trezit implicat într-o discuţie, ce a devenit aprinsă la un moment dat, cu scriitorul Petru Cimpoeşu şi cu profesorul Andrei Oişteanu. Petru Cimpoeşu deplîngea situaţia satului românesc, pe bună dreptate, de altfel. Vorbea, aşa cum vorbeşte şi William Blaker în interviul de mai sus, despre degradarea simplităţii lui extraordinare prin modernizare şi despre necesitatea prezervării. Dădea şi exemplul Roşia Montana.

Abia în momentul în care Petru Cimpoeşu a început să vorbească şi despre soluţii pentru această prezervare, mi-am permis să-l contrazic. Pentru că a păstra artificial, cred eu, specificitatea satului românesc înseamnă să condamni nişte oameni, pe săteni adică, la ceea ce doar noi, cu o cultură urbană, considerăm a fi „bine”. Pentru ei, pentru ţărani, nu înseamnă altceva decît o îngrădire într-un trecut pe care, cu toate deschiderile de-acum, nu-l mai vor. Spre surpriza mea, plăcută, normal, Andrei Oişteanu a avut aceeaşi părere.

Roşia Montana, cu tot scandalul din jur, a fost şi-n discuţia noastră, este şi acum, un bun exemplu. I-aţi văzut pe oamenii mutaţi din casele lor bătrîneşti în noile case, cu apă curentă, cu diverse alte facilităţi? Se bucurau ca nişte copii. Noi, privind din perspectiva noastră urbană, dublată de perspectiva alarmată a unor asociaţii ecologice, n-aveam cum să le înţelegem bucuria. Pentru noi, distrugerea Roşiei Montana este un dezastru. Pentru ei, a fost un pas înainte neaşteptat.

Cu alte cuvinte, ne raportăm diferit la ideea de „bine”. Dreptatea, mi se pare mie, în ciuda tuturor aparenţelor, nu este însă de partea noastră, a celor neimplicaţi direct. Noi ne dorim păstrarea unor locuri frumoase, tradiţionale, naturale – dar într-un mod egoist. Pentru că ne bucură să ştim că sînt acolo, că le putem vizita o dată pe an, să zicem.

Însă, în bucuria noastră, ignorăm faptul că în restul timpului din acel an acolo trăiesc oameni. Care s-au săturat de frumuseţile de acel tip, care văd la televizor că există un alt fel de confort, care îşi doresc o viaţă ceva mai adaptată la prezent. Ce facem? Le explicăm că acest confort e, de fapt, unul dăunător? Că prin el se strică mediul, că se distrug lucrurile simple, „adevărate”? Că vor ajunge şi ei să respire poluat, să simtă spleen-ul şi boredom-ul şi stresul vieţii orăşeneşti?

Le explicăm. Şi ne vor trimite, cu zîmbetul pe buze, la coasa tradiţională. Ne vor invita să facem schimb, să stăm noi în soare la prăşit, să cărăm noi apă de la fîntînă cu găleţile, să mergem noi iarna în fundul grădinii la toaletele lor „ecologice” şi îngheţate. Oricînd ar fi dispuşi să facă acest schimb. Pe scurt, sîntem ecologişti, dar ignorăm, de multe ori, că acest tip de ecologism (repet: acest tip) se opune evoluţiei unor oameni, aşa cum o privesc ei.

De ce toată poliloghia asta? Pentru că în interviul pe care l-am postat William Blaker vorbeşte despre satul românesc ca despre un fel de minune a lumii. Şi-l înţeleg, pentru că şi eu privesc la fel, sînt convins că şi voi priviţi la fel. Şi-i înţeleg şi tristeţea că lucrurile se schimbă. Spune undeva în interviu ceva foarte interesant.

Spune aşa: „Citisem în Anglia că satele din România erau demolate din ordinul lui Ceauşescu. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă cînd am văzut că multe sate erau încă neatinse şi, de fapt, mult mai bine conservate – din punct de vedere arhitectural – decît cele pe care le văzusem în Europa de Est pînă atunci. Abia după 1990 a început cu adevărat declinul satelor” (s.m.).

Observaţia pe care am pus-o în italice mi-a atras în principal atenţia. Pentru că e cumva paradoxală, dar cît se poate de reală: modernizarea inevitabilă are partea ei negativă. Dar paradoxul continuă, în linia celor spuse de mine mai sus: cum să te opui modernizării de dragul unui „frumos” pe care ţi l-ai cultivat tocmai din postura omului modernizat? Cum să înţelegi, adică, ideea asta de „frumos”, dacă nu din postura omului care a pierdut-o?

E foarte interesantă „odiseea” lui William Blaker. Aş vrea s-o trăiesc şi eu. Într-un viitor nu prea îndepărtat însă, n-o să mai am cum, n-o să mai aibă nimeni cum. Putem fi trişti cînd ne gîndim la asta. Dar, aşa mi se pare mie, stă cumva în ordinea lucrurilor să se întîmple astfel. Nu putem să ţinem cu forţa Evul Mediu lîngă noi, deşi tare ne mai plac excursiile acolo. Nu putem pentru că şi oamenii de-acolo au cam aceleaşi drepturi ca şi noi să-şi caute mai binele propriu. Iar pentru ei, iată, mai binele propriu înseamnă tocmai ieşirea din acest Ev Mediu.

P.S. Mi-am dat seama, sper că la timp, de o neînţelegere care s-ar putea crea. Am folosit exemplul Roşia Montana strict pentru a reda bucuria unor oameni care s-au văzut brusc în situaţii materiale ceva mai bune, cu un confort sporit. Însă există numeroase alte implicaţii în toată povestea asta cu care n-am cum să fiu de acord…