Nu e vorba despre o zi specială din concediul din care tocmai m-am întors acum o oră. Despre asta o să scriu mai tîrziu, acum nu-mi vine şi o să pricepeţi ceva mai jos de ce.

Acum simt nevoia, deşi nu-s convins că ştiu cum s-o fac, să scriu despre data de 26 mai 2008. Cînd mă aflam în Caen, fusesem invitat alături de Simona Popescu şi de Stelian Tănase la un fel de conferinţă în cadrul unui tîrg de carte. Iar după acea conferinţă, am ieşit cu toţii la o bere, undeva în curtea castelului în care se ţinea tîrgul de carte.

Am cunoscut atunci doi oameni. Stelian Tănase îi prezentase drept prieteni de-ai săi. Dana Necula şi Damian Necula. Foarte simpatici, joviali. Locuiau în Franţa încă din 1987, cînd ceruseră azil politic. Mai întîi la Paris, apoi se stabiliseră în Normandia.

Mi-au plăcut. Cred că şi ei m-au plăcut. Spun asta pentru că, după o oră, eram în maşina lor – mă invitaseră la o plimbare prin Normandia, pînă pe plajele debarcării. A urmat o jumătate de zi şi mai bine absolut încîntătoare, unul dintre momentele alea care apar din senin şi care-ţi rămîn, pentru totdeauna, fixate în memorie. În nostalgii.

Am ajuns la Arromanches, la Omaha Beach, am făcut poze, m-am înfiorat văzînd la faţa locului toate cele despre care citisem, pe care le văzusem în documentare. Iar spre seară ne-am oprit la Courseulles-Sur-Mer, într-un mic local. Unde s-au scurs iarăşi nişte ore plăcute, greu de povestit acum.

Am ajuns noaptea la hotelul din Caen. A rămas să ţinem legătura. N-am prea făcut-o, din vina mea. Cu toate astea care mă presează pe-aici, cu toată distanţa, cu felul meu de-a fi nu foarte comunicativ cînd vine vorba de e-mailuri sau telefoane.

Acum, în Grecia, pe 6 septembrie (îmi amintesc pentru că era a doua seară pe care-o petreceam acolo şi prima în care ne adunaserăm mai mulţi la o masă), am povestit despre acea întîmplare, căci pînă la urmă o întîmplare a fost, din Normandia. Le-am povestit şi despre cei doi români care au fost generoşi în a-mi arăta, pe timpul lor, o mică parte din Normandia. Am povestit toate astea cu nostalgiile aferente, cum am lăsat de înţeles mai sus.

Cu o oră în urmă, sau mai bine zis o oră şi jumătate, am ajuns acasă din concediul meu şi, normal, mi-am deschis mailul. Printre alte numeroase mesaje, mi-a atras atenţia în primul rînd unul de la doamna Dana Necula. „Îmi permit să vă spun toate astea în amintirea unei zile speciale petrecută cu dumneavoastră la Caen şi pe malul mării.” Domnul Damian Necula, mi-a scris soţia lui, a murit pe 6 septembrie.

Nu ştiu, am spus-o de la început, să scriu despre asemenea lucruri. Dar am simţit nevoia să vin cu postarea asta, nu cu alta. Pentru că sînt oameni cu care-ţi petreci multă vreme, poate chiar ani, fără să-ţi dai seama dacă au însemnat cu adevărat ceva pentru viaţa ta. Şi sînt alţii cu care stai doar cîteva ore…

—

Am o singură poză cu Damian Necula. E făcută pe una dintre plajele debarcării.

Despre scriitorul Damian Necula puteţi afla mai multe lucruri aici şi aici.