Acum vreo 5-6-7 zile aş fi scris aşa: că dintre toţi grecii, îi prefer pe antici. Că dacă vrei să te simţi bine în concediu şi vrei şi-un pic de Grecie de-odinioară, alege Turcia, în josul Egeei, căci pe-acolo dai şi de Troia, dai şi de Efesul vechi, dai şi de alte lucruri care-ţi satisfac dorinţele de turist pasionat sau doar ademenit de istoria antică.

În ultimele zile ale sejurului însă, s-au mai schimbat lucrurile. Uneori şi o întîmplare simplă precum cea din Atena e de-ajuns pentru a-ţi modifica optica. Pe scurt, GPS-ul o luase razna, era dus rău de tot. Nu mai găsea nicidecum o cale spre ieşirea din Atena, după vizita pe Acropole şi prin împrejurimi.

Pe cînd îl înjuram de zor şi-i dădeam, cu destulă pasiune, pumni, a oprit lîngă noi o maşină. Un tip simpatic. „Ajutor?”, zice. „Ajutor!”, zicem. Vorbea greu româna. Am aflat totuşi că între 1980 şi 1982 a stat pe la noi, prin Bucureşti. „Unde mergeţi?” „Thessaloniki.” „Eu tot, dar eu ocolit la Hotel Hilton, luat prieten.”

Ne-a scos din oraş. L-a grăbit pe prietenul lui de la Hotelul Hilton, s-a ţinut de capul nostru să ne arate drumul, ne-a dus pînă pe autostrada potrivită. Acolo, pe autostradă, din mers, mi-a dat şi cartea lui de vizită, prin geamurile deschise (eu, pentru cei care nu ştiu, n-am permis, aşa că stau pe locul din dreapta).

Apoi, după ce tot greul trecuse, la o ieşire de tot rîsul, bine semnalizată, noi am reuşit să ne pierdem de el. Naiba ştie cum. Am luat-o înainte, deşi ne făcea semne disperate să-l urmăm în dreapta. Mă rog. Am făcut vreo 20 de km în plus, ne-am întors pînă la urmă, ne-am văzut de drumul spre Platamonas, acelaşi pe o bună bucată ca şi cel spre Salonic.

La vreo 300 de km distanţă, după ce între timp ne opriserăm să şi mîncăm, din spate ne claxonează cineva. Trece pe lîngă noi, vesel nevoie-mare. Ne face semne. Ne prindem în cele din urmă că era grecul nostru. Oprise probabil şi el undeva pe traseu, timp în care-l depăşiserăm. Era tare fericit că ne aflam pe drumul bun.

O să-i scriu. V-am spus, am cartea de vizită. Trebuie să-l informez că am ajuns pînă la urmă acasă, pentru că altfel, după ce a văzut cît de bine stăm cu orientarea, are mari motive să se îndoiască de capacitatea noastră de-a nimeri România.

Pe urmă, după ce am avut vreo trei zile la hotel în care angajaţii s-au comportat urît, totul s-a schimbat. Habar n-am cum. Cred că din cauză că a apărut pe-acolo şi patroana, Katerina. Brusc, ăia au devenit amabili. Brusc, mîncarea a fost mai bună. În plus, au făcut şi-o seară românească, una-n care s-a servit pizza din partea casei. Numai pentru de-alde noi. Ştiu că nu pare mare lucru, dar pizza era excelentă.

Ce-am văzut? V-am scris deja în SMS. Meteora (superbă) şi Atena. Oraşul nou, cam urît. Înghesuit, clădiri dintr-alea vîrîte unele-ntr-altele. Acropolele & Atena antică… mă rog, despre astea e clar că n-are nici un rost să vă mai zic cum mi s-au părut. Evident că n-aveau cum să mă dezamăgească.

Şi-o tristeţe de final: e prima oară cînd, întorcîndu-mă în România, m-a apucat dezgustul ăla pe care, sincer să fiu, îl cam dispreţuiam la unii oameni. Eu nu mă dau patriot, nici nu cred că ştiu prea bine ce-nseamnă să fii, dar întotdeauna am căutat şi am găsit binele de la noi. Şi-l puneam în balanţă cu ceea ce nu-mi plăcea la ei, oricine or fi fost acei ei, şi dădeam verdictul: România-i mai faină, doar să mai avem puţină răbdare şi să vezi atunci!

În ultimii ani însă, am trecut de cîteva ori prin Bulgaria. De fiecare dată, cînd intram în ţară din Bulgaria, îmi ziceam că e-n regulă, tot noi sîntem mai în faţă, înaintăm mai bine, mai serios, mai etc. Anul ăsta, întorcîndu-mă prin ţara vecină şi oarecum prietenă, m-am tot enervat văzînd cum capra vecinilor scapă de rîie.

Autostrăzi în lucru. Drumuri reparate. Peste tot panouri cu „Acest drum a fost realizat din fonduri europene, în parteneriat cu UE, blablabla”. Ba parcă şi blocurile lor cutie de chibrituri s-au mai renovat. În România, exact la fel ca-n urmă cu 4, 3, 2 ani. Ba nu: o degradare sporită. Cireaşa de pe tort: am trecut pe două şosele, dinspre Giurgiu, pe care am văzut şi la noi textul cu „Acest drum…”. Nenorociţii ăştia n-au chiar nici o jenă. Drumurile alea, pe care cu neruşinare scriu că le-au refăcut, sînt ca vai de ele…

Deci asta era tristeţea: că şi în Bulgaria, ca să nu mai vorbim de Grecia, Turcia, Ungaria, Serbia (da, o frumuseţe de drumuri!), Croaţia etc., oamenii chiar s-au pus pe treabă, în timp ce la noi Boc-ul lui Traian încă speră să mai împingă vreo 2 km de autostradă în următorii ani. E incredibil. Dar mi-am promis să nu mai fac politică aici.

Cam asta a fost, în concluzie. Cu bine şi cu rău. De-acum, a cam venit timpul să m-apuc de treabă în toată regula. Ce nasol e să gîndeşti asta, darmite s-o mai şi scrii!