Am citit, prin intermediul Cotidianul (da, intru în continuare pe site-ul acestui ziar, pentru că obişnuinţele nu dispar atît de repede), un text ce pare a fi scris de un tînăr, cel puţin după numele site-ului pe care apare: www.amdoar18ani.ro. Deşi, din text, înţelegem că-i un tînăr ceva mai în vîrstă. Nu i-aş fi dat mare importanţă, în fond e doar o părere cerută de administratorii site-ului, dacă nu aş fi observat, în diverse discuţii pe care le-am avut, că opinii asemănătoare au foarte mulţi dintre cei care se-nvîrt în jurul vîrstei de 20.
Pe scurt, dacă aţi intrat pe link aţi văzut deja, e vorba de-o perspectivă destul de roză asupra comunismului românesc, care-i pare autorului plin de chestii pozitive în contrapondere cu ceea ce se-ntîmplă acum. Le ştim, fac parte şi din discursurile multor nostalgici: aveam servicii/ acum n-avem; n-aveam „prea multă” mîncare, dar oamenii mizau pe descurcăreală şi mesele erau tot pline/ acum n-avem bani pentru a cumpăra mîncarea „plină de E-uri”; aveam cozi/ avem şi-acum în supermarketuri, la bănci; aveam salarii decente/ acum n-avem. Etc.
O să spun simplu ce cred: perspectiva asta e a dobitocului perfect. A dobitocului în sensul de animal. Nu vreau să conving pe nimeni, nu asta-mi propun. Însă cînd aud vorbindu-se despre comunism în termenii ăştia, fie în discursurile unor „proletari” din acele vremuri, care şi-au acceptat condiţia de dragul unei mediocrităţi sigure, fie în discursuri imberbe ale unora care n-au prins perioada decît din articolaşe expuse de diverse gazete roşii-verzulii, n-am cum să nu mă enervez.
Spuneam că-i perspectiva dobitocului deci. De-asta: pentru că dobitocului, mă refer la cel domestic, îi ajunge să aibă un stăpîn de care să depindă într-ale mîncării, chiar dacă stă într-un ţarc (cocină, staul etc.) strict limitat. Pentru că dobitocul reduce totul la ceea ce pare siguranţa imediată – n-are nevoie de libertate de „exprimare”, n-are nevoie de nici un soi de libertate, el doar acceptă ce i se dă. Pentru că dobitocul uită repede că a fost lovit cu biciul sau cu parul atunci cînd i se toarnă nişte lături în troacă. Pentru că dobitocul e educat prin intermediul fricii şi trăieşte în funcţie de fricile care-l condiţionează. Pentru că dobitocului nu-i pasă cînd „colegii” de ţarc (staul, cocină etc.) sînt sacrificaţi. Pentru că…
Mă revoltă, mă enervează, ziceam, asemenea păreri. Pentru că mi se par degradante chiar pentru cei ce le emit. Ele nu pot să aparţină decît unor oameni care aspiră la sublima mediocritate. La liniştea aceea de crepuscul, în care pot să se piardă liniştiţi printre mii de alte umbre. Dacă asta e umanitate, în opiniile unora, atunci mă bucur să ştiu că nu mă regăsesc deloc în ea.
În rest, ştiu, mulţi ar putea veni cu teorii ale conspiraţiilor, cu „decadenţa” prezentului, cu „incultura generalizată”, cu venalitatea actuală ş.a.m.d. Eu prefer să trec peste toate astea pentru simpla şansă de a putea să scriu despre ele. Chiar dacă prin scris nu le rezolv. Îmi rezolv însă acea nevoie de a-mi confirma, măcar prin libertatea proprie, că sînt om, nu dobitoc.

