18 septembrie 2009 
Am încercat să mă rup de lume două zile, am fost în Bucovina. N-am reuşit însă. Atît din pricina serviciului, care te urmăreşte peste tot, cît şi, ciudat, din pricina blogului. Pentru că am avut (ne)inspiraţia să scriu un text despre un anumit tip de receptare a comunismului românesc. Cu care, se pare, am reuşit să supăr mulţi oameni.
Am avut reacţii pe mailul personal, dar şi în blogosferă. Au fost comentarii – nu foarte multe, dar unele destul de dure. Am primit şi-un telefon de la un amic care mi-a spus că doar relaţia noastră-l împiedică să-mi dea o replică aşa cum merit. Colac peste pupăză, l-au preluat şi cei de la Cotidianul, lucru pe care nu mi l-aş fi dorit neapărat, mai ales băgînd în titlul lor şi cuvîntul, din nou neinspirat, pe care l-am folosit eu în postare. „Dobitoc”, adică.
Bun. Eu înţeleg că unii s-au simţit jigniţi, iar lucrul ăsta chiar îmi displace. N-aş fi folosit niciodată cuvîntul amintit în ziar, de exemplu – uit însă, uneori, că şi blogul ăsta intră, într-un fel, în conceptul de mass media, şi mă exprim în el altfel decît public, recunosc. Îl privesc cumva ca o şedere la şuetă cu voi, cei care-l citiţi. Şi-mi place să-l privesc aşa.
Uite că se mai întîmplă însă ca la o şuetă să mă exprim ca… la o şuetă. Aşa că admit: a fost prea dură paralela cu dobitocul; eu o doream doar plastică. Dar putem trece totuşi peste ea? Adică ar fi posibil ca de-aici să nu ajungem la nu ştiu ce interpretări teribile, la jigniri de astă dată cu ţintă directă, eu fiind respectiva ţintă? Mă rog, întreb şi eu…
Şi ca să-i lămuresc şi pe unii comentatori, dar şi pe amicii care îmi vorbesc pe mailul personal sau prin telefon, simţindu-se direct lezaţi, ei fiind oameni de stînga: m-am referit strict la ceea ce a însemnat pentru noi comunismul. Adică la dictatura pe care am trăit-o. Şi cred că nu e deloc o perioadă pe care s-o regretăm.
Nu, n-am pus semnul egalităţii între comunism şi dictatură. Dar, pe de altă parte, eu nu ştiu o societate în care s-a încercat „implementarea” comunismului fără dictatură. Poate pe viitor, cine ştie. Dar tare n-aş vrea. Personal. În al doilea rînd, da, am o problemă şi cu comunismul cel din teorie. Dar e tare greu să „dezbat” asta pe blog, nu?
Nu sînt, şi asta-i adevărat, om de stînga. Deloc. N-o să fiu niciodată. Nici pentru asta nu vreau să dau aici, pe blog, argumente. E vorba însă doar de părerea mea. De felul în care privesc eu lucrurile. Accept alte perspective. Nu accept însă (dar doar la nivel de discuţie, căci altfel nu dau cu parul) să ne jucăm de-a regretul faţă de dictatura comunistă românească. Poate fi periculos, aşa cred eu.
Dar ştiţi ceva? Pe bune că astea-s singurele lucruri pe care vreau să le mai scriu pe subiectul ăsta. Pentru că-i unul mare, important, dar nu îl simt deloc potrivit pentru forma asta de comunicare, pentru blog adică. Cel puţin nu pentru blogul ăsta.
Aici mă simt bine să vă povestesc cum am tăiat, ieri, porcul la bunica. Mă simt bine să vin chiar şi cu „limba de lemn” de care-am fost acuzat. Mă simt bine să vă zic, şi-n altă postare am s-o fac, poate ajutat şi de nişte poze, cum m-am ales cu o nouă pisică, dar care s-a dovedit între timp motan.
Ce să-i faci dacă aşa mă simt eu bine? E blogul meu. Unul de şuete. Şi deocamdată-mi place.
9 comentarii 
.
), iti dedic un poem, pe care l-am scris acum 3 ani.
E-mail
RSS
Articole
