Ştiţi? Mă simţeam eu bine azi de dimineaţă. Aveam chef de-o muzică. De-un filmuleţ de pe youtube. Ba chiar şi de-un articol de pe descoperă.ro. Ceva. Şi am găsit. Ceva foarte minunat, ca să zic aşa. Atît de „foarte minunat”, încît mi-am zis că n-ar fi mare baiul dacă vă dau videoclipul şi vouă. Chiar dacă aşa, fără nici un scop. Sau cu scopul pierderii de vreme.

Dincolo de toate însă, e vorba totuşi de-un asteroid cît Luna (mă rog, exagerez un pic). Or, dintr-astea nu se găsesc chiar aşa, la tot pasul, umblînd bezmetice prin Univers şi prinzînd brusc chef să viziteze Pămîntul. Chiar şi-aşa însă, merită să vedeţi clipul, măcar ca să vă delectaţi cu modul în care muzica ajută aici imaginea.

Văzînd imaginile astea, mi-am amintit de-un banc stupizel de felul lui, în plus şi antic, adică din vremea Războiului Rece. Ceea ce nu mă-mpiedică totuşi să-l scriu aici. E cel cu două bombe atomice care se-ntîlnesc, în zbor, deasupra oceanului. Bomba John, trimisă de-americani să viziteze URSS-ul. Şi bomba Ivan, trimisă de sovietici cu treabă prin SUA.

Se-ntîlnesc deci. Se salută respectuos, intră-n vorbă, îşi spun păsurile, îşi declară scopurile. Apoi John se uită la ceas şi zice: „Ivane, amîndoi mai avem ceva timp. Nu vrei să mergem la o crîşmă? Dăm pe gît nişte tărie, vorbim mai pe-ndelete…”. Ivan acceptă, că doar e rus. Se fac criţă. De fapt, bomba americană o face criţă pe aia rusească – doar aşa ne-a învăţat Hollywood-ul, că americanii sînt cei mai cei. La un moment dat, bomba John se uită din nou la ceas, se ridică şi-i zice bombei Ivan: „Auzi, s-a făcut tîrziu şi văd că abia te mai ţii pe picioare. Hai că te-ajut eu s-ajungi acasă!”.

V-am zis că-i stupizel bancul. Dar, cum mă uitam la asteroidul din clip, mi-a venit gîndul ăsta, deloc deştept, că poate s-o găsi vreun altul, trimis de americani, fireşte, care să-l întîmpine-n drum, să-l îmbete şi să-l ducă uşurel acasă. Dacă nu, nu. Oricum, sper că la vremea aia, a vizitei asteroidale, n-o să fim şi noi prin zonă.