Mi-am dat seama azi noapte de ceea ce (trebuie că) înseamnă blogul pentru mine. E musai important, de vreme ce am visat că am un subiect straşnic de scris aici, pe care nu trebuie să-l uit. Mi-am repetat chiar în vis subiectul, mi-am fixat cîteva repere, mi se părea genial, uluitor, eram convins că voi avea zeci de mii de vizitatori, că voi stîrni valuri în blogosferă etc.

Asta cu toate că, mă credeţi au ba, de-a lungul zilei n-am avut totuşi nicicînd astfel de vise. Deh, subconştientul meu pare a-şi dori să devin un fel de Zoso. Iar mie mi-e cam ruşine de dorinţele astea ale dumisale – şi tocmai de aia scriu aici despre ele, să-l fac şi de ruşinea voastră!

Bun, evident că, deşi mi-am fixat repere şi mi-am repetat în vis subiectul, cînd m-am trezit am uitat complet despre ce era vorba. Asta este. Aştept o altă noapte megainspirată care să-mi arate drumul spre nemurirea bloggeristică. Pînă atunci, mă mulţumesc cu postări dintr-astea negeniale, numai bune pentru schimbat cîteva comentarii cu prietenii.

Toată „povestea” de azi noapte mi-a amintit totuşi de alte asemenea vise pe care le aveam cu ani în urmă pe subiecte literare. La fel, subconştientul o lua razna, se vedea braţ la braţ cu d-alde Salinger sau măcar, la nivelul vînzărilor de carte, cu d-alde Coelho. Şi îl apuca să-mi livreze pe timp de noapte subiecte dintr-astea uluitor de mari. Pe care, ca şi în cazul de faţă, le uitam pînă dimineaţă.

Mi-a trecut mie prin minte, văzînd cum ratez şansa de-a deveni un scriitor important, să-mi pun un carneţel la margine de pat, cu un pix lîngă el, iar cînd sînt bîntuit de-asemenea vise să fac efortul de-a mă ridica din subconştient în conştient şi de-a scrie ideile astea fastuoase. Şi am reuşit! După cîteva încercări ratate, într-o noapte m-am trezit din vis şi am pus pe hîrtie fenomenalul subiect, care avea să-mi aducă recunoaşterea naţională şi internaţională, plus un Nobel, acolo, că n-avea cum să strice.

Dimineaţă, după ce m-am reconectat la realitate, mi-am amintit de caietul de la marginea patului. M-am apropiat. Mîinile-mi tremurau. Ochii fixau obiectul care-avea să-mi asigure nemurirea. Nici nu ştiu cum m-am aplecat, cocoşat de speranţe, cum mi-am apropiat privirea de pagina scrisă, cum am citit cuvintele puse în ordine acolo… Marea idee. Capturată în fine!

„Doi tineri se îndrăgostesc. Unul pleacă în altă ţară, iar iubirea lor moare. Se întîlnesc după 20 de ani şi reiau povestea. A nu se uita dramatismul de final!” – cam aşa suna notaţia mea. N-am redat-o cu exactitate, evident că nu mai am carneţelul cu pricina, dar ăsta era marele subiect livrat de subconştient. Cu el aveam să cuceresc lumea literară. Şi Nobelul. Foarte original, aşa-i?

Sînt sigur că toată cheia era în „dramatismul de final”. Dar nu mi-am mai bătut capul. La aşa idee, mi-a fost clar cu cine am de-a face. Vai de subconştientul meu, vai de măreţele lui iniţiative! Mi-am promis atunci să nu-l mai bag în seamă. Şi pînă azi noapte l-am ignorat, i-am ignorat puseele nocturne de inteligenţă artistică. Acum însă n-am mai putut s-o fac. Dacă a ajuns să se viseze Zoso, vă daţi seama în ce hal e!

P.S. Plec, pînă mîine, în Bucovina, la Dorneşti. Îmi iau şi subconştientul cu mine, poate aerul curat îi face cît de cît bine. N-am mari speranţe că-l aduc cu picioarele pe pămînt, dar măcar să se viseze undeva în top 100, pe-acolo, nu direct Zoso!