Înainte de a scrie textul ăsta, am primit un telefon într-un moment total nepotrivit. Nu vă spun ce moment, n-are importanţă. Adică o fi avînd, dar nu se cade. E de-ajuns că am constatat eu cît de nepotrivit a fost momentul, iar chestia asta m-a provocat la o evaluare (sumară) a vieţii mele de purtător de mobil.

Sînt, o zic de la bun început, un răspunzător cu responsabilitate. Cu prea multă chiar. Răspund întotdeauna, indiferent dacă ştiu sau nu ştiu numărul pe care-l văd pe ecranul mobilului. Se întîmplă rar să pierd apeluri (dar se mai întîmplă, spre regretul meu). Oricum, de fiecare dată cînd găsesc apel pierdut, sun imediat înapoi, chiar dacă, repet, nu cunosc numărul.

Chestia asta mi-a creat însă şi probleme. Lăsînd deoparte faptul că am facturi mari, mai ales cînd sînt plecat în străinătate şi mă folosesc de roaming, am primit apeluri în momente dintre cele mai stupide. Nu vorbesc acum despre alea intime. Dar am avut convorbiri, cu interlocutori încăpăţînaţi, în tot felul de situaţii dificile. Iar asta deşi mă străduiam, cu toată politeţea, să le explic celor care mă sunau că nu e cea mai indicată perioadă pentru o convorbire.

Hai să vă dau un singur exemplu, deşi sînt destule dintr-astea: plecam din Berlin spre ţară acu’ ceva vreme. Ne-am trezit blocaţi pe autostrada spre aeroport, asta după ce oricum plecaserăm deja cu întîrziere. Eram cu soţia mea. Am coborît din maşina verişorilor noştri, căci ei ne conduceau, am ieşit de pe autostradă şi-am început să alergăm de tembeli, cu ditamai bagajele după noi, în căutarea unui S-Bahn. A „metroului” nemţesc, mai pe româneşte spus.

Şi pe cînd îmi dădeam eu duhul cărînd geamantanul şi alergînd de mama focului, sună mobilul. V-am zis, sînt absolut bolnav de conştiincios în treaba asta. Am răspuns. O doamnă care se interesa cum ar putea publica o cunoştinţă a ei o carte la Polirom. „Vă rog să mă… uf… scuzaţi. Alerg ca nebunul… hă… prin Berlin să… uf… prind avionul! Puteţi reveni peste cîteva… ăh… ore, cînd ajung în ţară?” „Numai puţin, domnu’ Teodorovici, nu vă reţin mult!” „Doamnă, dar…” „Doar cîteva întrebări, vă rog!” Şi vă dau cuvîntul meu că am închis telefonul abia cînd am intrat, cu ochii bulbucaţi, cu limba scoasă, cu hainele fluturînd în toate părţile, cu geamantanul flendurit, în aeroport*. Atît au durat „cîteva întrebări”-le doamnei. Nu ştiu ce-a înţeles din răspunsurile mele, dar a fost foarte hotărîtă să le-audă.

Cunosc oameni, destui, care nu răspund la telefon. Unii îl lasă să sune, zgîriindu-mi urechile, pînă-ntr-acolo încît îmi vine să le smulg eu mobilul din mînă şi să vorbesc în locul lor. Fac asta cu o nepăsare pe care o invidiez nespus, tre’ s-o recunosc. Alţii pur şi simplu resping apelurile. Mai e şi o a treia categorie. Oameni care m-au luminat. Mi-au oferit soluţia ideală. Aia de a da telefonul pe modul silenţios.

Azi, după ce am cugetat eu pe marginea apelului care mi-a declanşat nevoia de-a scrie textul de faţă, am luat hotărîrea epocală, care cu siguranţă îmi va schimba viaţa, de-a căuta pe mobilul propriu modul ăla silenţios. Pentru că am realizat un lucru: eu am un reflex pavlovian, răspund automat la melodia pe care o aud. Evident, dacă n-o aud, s-a dus şi reflexul. Da, am descoperit roata! Ce roată, am descoperit de-a dreptul „E=mc²”-ul de care aveam nevoie! Modul silenţios. Si-len-ţi-os. Sună atît de bine… Mă rog, nu sună. Tocmai asta e ideea, nu mai sună!

Aşa că fac un anunţ aici: dragi prieteni & dragi neprieteni, dacă mă căutaţi şi nu răspund, înseamnă că-s în unul din momentele alea. Nu vă faceţi griji, reflexul pavlovian de-a suna înapoi cînd văd apeluri pierdute nu-mi dispare. Dar reflexul ăsta e ok, e suportabil. Cît despre celălalt, sincer vă spun că n-o să-i duc deloc dorul. Uneori e imperios necesar să iei cîte o decizie dintr-asta capitală, care să-ţi pună viaţa pe nişte şine mai solide. Să ne-auzim cu bine…

* Am prins avionul la mustaţă, dacă sînteţi curioşi. Asta după ce ne-am certat cu un domn de la intrare care nu prea ştia engleză, iar noi nu ştiam deloc germană. El ne arăta ceasul, noi arătam cu disperare spre noi înşine, încercînd să-l impresionăm cu ţinuta noastră demnă de compasiune. A avut compasiunea necesară.