Fac asta în ciuda evidenţei că blogul ăsta n-a „funcţionat” cînd am abordat subiecte politice. Sîntem însă într-o perioadă anormală, care-mi provoacă năuciri tot mai mari. Am mai trecut prin campanii electorale, dar senzaţia mea e că acum patimile sînt mai de speriat decît oricînd. Nu mă refer la politicieni, deşi nici la ei n-aş zice că e mai puţină patimă. Mă refer la noi, ceilalţi.

Mă refer, adică, la prieteni ai mei, la cunoştinţe, la oameni cu care m-am întîlnit în dese alte rînduri fără a ne aprinde prea tare în discuţiile noastre. Acum, mai ales dacă avem opţiuni politice diferite, sincer să fiu începe să-mi şi fie frică să spun cu cine am intenţia să votez. Deşi, în ciuda votului „secret”, fiecare dintre noi mai vorbeşte cu prietenii, cunoştinţele. Chestia cu secretul se referă la procedură în sine. Asta cu toate că, public, mulţi se prevalează de ea, preferînd să-şi ascundă simpatiile/antipatiile politice.

Spuneam deci că patimile au atins, în campania asta, nişte limite ciudate, îngrijorătoare. Spuneam şi că începe să-mi fie teamă să-mi spun opţiunea, tocmai pentru că risc să fiu imediat dispreţuit, să mi se arunce cu moguli în cap, să mi se pună-n cîrcă ratările economice din perioada 2004-2008, să mi se vorbească de cum am jefuit ţara, să mi se sugereze chiar că sînt cam prost, de vreme ce mă las aşa de uşor „orbit”.

Tocmai de asta vreau să vin aici, dorindu-mi un pic de normalitate, să spun că votez cu Crin Antonescu. Nu, nu e febleţea mea. Deloc. Dar e varianta pe care eu, personal, mi-o accept. Altfel spus, cu varianta asta mă accept pe mine însumi. Cu oricare dintre celelalte, nu prea. Iar la concluzia asta am ajuns după ce multă vreme am fost destul de nehotărît. Chiar dacă îmi place să mă cred liberal.

Nu sînt, n-am fost niciodată nici un soi de analist politic. Scriu pe la ziar, e adevărat, o rubrică pe teme preponderent politice, dar subiectiv, ca scriitor. Nu am pretenţia nici măcar că-s priceput în a-nţelege subterfugiile şi jocurile lor, ale politicienilor. Am doar păreri. Cîndva ziceam că sînt, acolo, în rubrica mea, speculant de idei. La stadiul ăsta am rămas, recunosc. N-am nici o ambiţie în sensul devenirii pe acest culoar, al publicisticii. Tocmai de-aia îmi permit să-mi exprim, franc, opţiunea proprie. Căci mi se pare normal să poţi spune asta fără a fi înjurat.

Acum, habar n-am la ce să mă aştept. Vor veni, probabil, şi vreo două înjurături. Aici, pe blog, vreau să zic. Dar asta e situaţia. Eu sper, dimpotrivă, să putem discuta în afara lor. A înjurăturilor. Sigur, dacă vă interesează subiectul. Dacă nu, nu. V-am zis: nu caut decît un pic de normalitate. Pentru că, mai accentuat în ultimele zile, m-am săturat de patimi. Inclusiv de patima mea, trebuie să recunosc. Şi dau şi eu c-o întrebare, tocmai în speranţa normalităţii: voi cu cine votaţi, dară?