Să mergi la un meci, cînd afară sînt minus o sută de grade. Sau, mă rog, pe-acolo. Oricum, sub zero. Să fii îmbrăcat binişor, ca pentru o toamnă tîrzie, nicidecum însă pentru temperaturi sub zero. Să ţii cu Dinamo şi să stai la 5 metri de galeria lui Poli Iaşi. Deci să nu poţi să te bucuri la golurile echipei cu care ţii dacă-ţi doreşti să pleci de la stadion fără capul spart.
Să discuţi fazele aprinse cu un stelist (Florin Lăzărescu, mult mai bine echipat, pregătit pentru iarnă) care ţine şi cu Poli Iaşi. Sau invers: cu un polist care ţine şi cu Steaua. Să ai parte şi de o prezenţă dinamovistă totuşi, a fratelui tău (Adrian, nici el nu tocmai inspirat în privinţa protecţiei în faţa gerului, dar oricum mai bine). Să ajungi acasă rebegit de frig, incapabil să te bucuri de victoria echipei favorite (cu 3-1). Incapabil chiar să mai vorbeşti, din pricina dinţilor care execută o mişcare proprie, independentă de voinţa ta, ciocnindu-se insistent unii de alţii. Şi, colac peste pupăză, să te mai şi apuci, tremurînd încă, să scrii pe blog despre experienţa asta a ta, traumatizantă, tuşind de zor, încercînd să bei un ceai.
Asta să însemne să fii cu adevărat suporter? Dacă mă gîndesc la cum juram, în timpul meciului, că n-o să mai calc pe stadion mai tîrziu de 15 octombrie şi mai devreme de 15 aprilie, n-aş prea zice că-s tocmai un suporter dintre cei fideli. Dar acum, în timp ce ceaiul mă încălzeşte, deja mi-e mai bine. Deja mă bucur că am mai ieşit din casă şi din alte motive decît din acela că trebuie. Mai ales pentru că trebuie ăsta o să mă asuprească teribil în următoarele două luni.
Aşa mi-am petrecut deci seara de duminică. După un weekend pe care l-am visat „de pauză”, dar care, pînă-n urmă cu vreo 4 ore, n-a fost deloc aşa. Oricum, bine c-a fost cum a fost. Hai să ne urăm o săptămînă bună!

