Lumea asta e stadionul. O copie, destul de fidelă, a lumii mari pe care o ştim cu toţii. Ieri, în timp ce dîrdîiam, iar meciul nu era suficient de atrăgător pentru a mă face să uit de frig, am început să fiu atent în jur. Amintindu-mi, în felul ăsta, şi de ce-mi plăcea înainte să merg pe stadioane. Căci observaţiile de ieri le-am făcut aproape de fiecare dată cînd am fost la vreun meci. Doar actorii se schimbă, personajele rămîn aceleaşi. Hai să vă descriu cîteva asemenea personaje.

Atoateştiutorul. Ieri a stat în spatele meu. A comentat cu foc fiece fază, trimiţînd, doct, către campionatul din Anglia. Am aflat de la el cum a fost înfrînt Liverpool şi tot el m-a luminat cînd a constatat că fotbalul britanic e mai bun decît cel românesc. Uneori, trîntea cîte-un cuvînt nu foarte uzitat, greşindu-i însă sensul. Jucătorii care se încurcau unii pe alţii creaseră, din punctul de vedere al Atoateştiutorului, o „tergiversare perfectă”, spre exemplu (sigur, s-ar putea spune şi aşa, dar vă garantez că nu asta intenţiona). Iar la un moment dat, am aflat de la Atoateştiutor care e drama fotbalului românesc: deoarece jucătorii cîştigă prea mulţi bani, nu mai vor să joace, nu mai vor să evolueze în carieră; „au devenit cu toţii nişte blamaţi”. Nu rîdeţi de Atoateştiutor: la el nu ce spune contează, ci siguranţa cu care o spune.

Revoltatul. Dumnealui s-a plasat de data asta vreo trei-patru rînduri mai jos. Dar, cum revolta se ţipă-n gura mare, l-am auzit, l-am înţeles. De la începutul meciului, un crescendo permanent de injurii, cu climax la final. Au fost înjuraţi: preşedintele lui Poli, Sorin Boca; unul cîte unul, toţi jucătorii de pe teren – a început cu dinamoviştii, a sfîrşit cu ieşenii; rezervele; antrenorii şi, pornind de la cei de faţă, şi antrenorul Mircea Lucescu, pe care „degeaba îl laudă toţi, că n-a făcut niciodată nici o brînză”; arbitrii; arbitrii de rezervă care n-au arătat minutele de prelungire (de fapt, oamenii au arătat, el nu a văzut); stîlpii de nocturnă, care-s „slabi”; stadionul ăsta „jegos, fără parcare”; Iaşiul în întregime, un oraş de rahat în care nu se găseşte un patron potent care să investească la Poli; spectatorii care nu vin la meciuri; spectatorii care vin la meciuri, dar degeaba vin că nu-şi susţin echipa; toţi candidaţii la prezidenţiale; românii, în general, pentru că-s „proşti” (n-am mai aflat de ce). Iar la sfîrşit s-a înjurat pe sine: „Idiot am fost să vin pe ger să-i văd pe tîmpiţii ăştia!”. A urlat: „Ruşine!” şi s-a dus. Nu ştiu cui i-era adresată ruşinea…

Şugubăţul. Era tot în spate, cu un copil de vreo paişpe ani lîngă el. Striga spre jucători cînd credea că îl pot auzi. „Cristea, poate greşeşti poarta, hă, hă, hă!”. „Bă Bujor, ce te-ai îmbujorat aşa, nu mai poţi, hă, hă, hă?” „Dolha, mişcă-te să nu-ţi îngheţe boaşele, hă, hă, hă!” Ş.a.m.d. La un moment dat, a început să-i spună un banc copilului care-l însoţea. Am înţeles jumate din banc. Era cu o ziaristă care intervievează un cioban. Pe bune că am devenit curios. Dar a început să vorbească mai încet tocmai cînd devenisem eu mai atent…

Şmecherul. Pe ăsta l-am întîlnit la intrare. Avea un sictir chiar mai mare decît muşchii în care era învelit, ba chiar mai mare şi decît burta. Scuipa scîrbit în stînga şi-n dreapta. Înjura nonstop. S-a împins şi-n mine, în timp ce stăteam la coadă, deşi din spate nu-l presa nimeni. Căuta scandal. Negăsindu-l, a început să ţipe, printre ieşeni, „Hai Dinamo!”. Cu mîinile ridicate şi terminînd printr-o plescăială jemanfişistă din buze. Nimeni nu l-a plesnit, aşa că nu i-a ieşit de-o bătaie, cum spera. Pentru că a intrat odată cu mine, m-am dus, strategic, la baie imediat ce am trecut de uşă. Cînd am ieşit, dispăruse prin mulţime. Trebuie să fi reuşit să se bată cu cineva pînă la sfîrşitul meciului.

Şi mai sînt cîţiva. Cei care merg regulat la meciuri îi cunosc. Sînt nelipsiţi. Creează un spectacol. Uneori, mai interesant decît cel de pe teren. Credeţi-mă, şi pentru ei merită să mergi pe stadion…