Grozav instrument internetul ăsta! Aşa mi-am zis în urmă cu cîţiva ani, cînd am dat şi eu de mierea lui. Azi zic la fel, numai că, atunci cînd zic asta, mă şi strîng de ceafă nişte gheare. Pentru că, pe cît de grozav e, pe-atît mă transformă în ceva ce nu mă gîndeam c-o s-ajung: un tip neserios. Pe bune. Nu mi-o luaţi în nume de rău. Pur şi simplu, aritmetica-i de vină. Ia să vedeţi calculele de mai jos.

Primesc, pe adresa de mail de la birou, cam 30-40 de mesaje pe zi. Poate mai multe, dar zic şi eu aşa, ca să nu pară că mă dau rotund. Pe cea personală, una de gmail, primesc încă măcar 10. Dar, cum am fost nesătul şi-o singură adresă personală nu mi-a fost suficientă, mi-am mai tras una, de dragul messului – deci pe yahoo. Şi-aici au început să-mi vină măcar 5 mailuri pe zi.

Aritmetica îmi zice deci să aproximez la 50 de mailuri pe zi. Tot aritmetica mă-ndeamnă să recunosc că am în jur de 5 discuţii pe mess/zi. În medie, discuţiile de mess înseamnă cam 10 minute de fiecare. Un pic mai mult. Lăsaţi-mă deci să zic aşa: minimum o oră pe zi petrecută pe mess. Revenim la mailuri: tot în medie, ca să nu devin necredibil, scrierea unui răspuns ar dura 5 minute (uneori durează mult mai mult chiar, dar să lăsăm). Adică 250 de minute-n total. Adică încă patru ore minimum. Şi s-au făcut 5 ore/zi de „conversat” în mediul ăsta virtual!

Vă daţi seama însă că n-am de unde să scot întotdeauna cinci ore pe zi pentru a purta schimburi de mailuri şi discuţii pe mess. Aşa că mă trezesc uneori că, lipsind vreo două-trei zile, sînt înecat de mailuri. Mi se cer diverse lucruri. Trebuie să le rezolv pe toate. Mi-e imposibil. Intru, dacă nu în panică, măcar într-o nelinişte ce începe să devină definitorie pentru mine. Una care mă face să apar mai mereu încruntat.

Şi să gîndesc aşa: ce frumos era pe vremuri! Unde-i poşta de altădată, cea care-ţi aducea o scrisoare din cînd în cînd, iar tu te aşezai, în ciripit de păsărele, să scrii un răspuns… Ok, am exagerat, ciripitul de păsărele a apărut aiurea-n mintea mea, visam, totu-n jur devenise idilic. Reiau: tu te aşezai, în scrîşnet de tramvaie, să scrii un răspuns. O dată pe săptămînă. O dată pe lună. Ce vremuri! Ce armonie! Ce lume!

Aproape c-am uitat de la ce începusem: sînt, mi-a plăcut întotdeauna să cred asta, un om aşezat. Adică, nu ştiu cum să zic, calculat. Organizat. Serios, da, asta ziceam eu ceva mai sus. Serios? În momentul de faţă, sînt încurcat: mă simt vinovat, de multe ori, de faptul că nu apuc să le răspund tuturor celor care-mi scriu pe mail. Dar mai rău e că am început să nu mai ştiu faţă de cine-s vinovat. Aşa că mă simt vinovat în faţa tuturor. Neserios. Neseriozitatea – ăsta-i efectul nr. 1 al internetului asupra vieţii mele.

Iar dacă lucrurile vor continua aşa, sînt convins că ciripitul de păsărele va reveni. Numai că, de data asta, îşi vor cînta cîntul păsărelele imaginare din jurul capului meu. Bine şi-aşa. Măcar în felul ăsta nu mă voi mai simţi vinovat faţă de cei cărora nu le-am răspuns pe mail. Pînă atunci, cei care aveţi amabilitatea, dacă vă număraţi cumva printre oamenii care mi-au scris şi n-au primit răspuns, sper să luaţi textul de aici ca pe-o scuză. Alta mai bună de-atît n-am…