Nu-mi venea să scriu astăzi. Eram plictisit de dimineaţă, m-am uitat prin ziare. Nici acolo nimic interesant. M-am apucat apoi de „răsfoit” pe net Suplimentul de cultură. Adică revista la care lucrez. Şi, „răsfoind” eu prin interviuri, am dat aici de ceva foarte interesant. Un interviu cu Ion Sapdaru, realizat de Alex Savitescu şi publicat în nr. 129, 26 mai-1 iunie 2007. Cam de multişor. Dar tot m-a provocat. Căci nu l-am citit la vremea aceea, habar n-am cum de mi-a scăpat, probabil fusesem plecat în perioada respectivă.

Mai întîi, să vă zic că pe Ion Sapdaru îl apreciez foarte mult. Şi nu se schimbă nimic nici de-acum încolo din punctul ăsta de vedere, chiar dacă mă iau de un fragment de discuţie dintre Alex şi el. Ok. Alex îl întreba deci: „Spuneaţi la un moment dat: «Sînt deschis scriitorilor români, dar nu găsesc ceva care să-mi placă cu adevărat». Recent, aţi început să jucaţi în filme care au la bază scenariile unor scriitori talentaţi. V-aţi mai schimbat opiniile?”. Răspunsul lui Ion Sapdaru: „Scenariile după care am jucat eu – cele cinci filme – sînt scrise de regizori. E şi aici o problemă, că nu avem scenarişti. Corneliu Porumboiu îşi scrie singur scenariile, şi bine face…” (sublinierea mea).

Mda. Încă un mic ocol. Eram aici, anul trecut. Invitat era şi Cătălin Mitulescu. La un moment dat, în timpul discuţiilor scriitorilor cu publicul, Cătălin a luat cuvîntul. Cam acelaşi lucru l-a spus şi el printre altele: că nu avem scenarişti. Am discutat cu el şi în acea conferinţă, dar şi la finalul ei, în particular. La Bologna, apoi într-o întîlnire pe care am avut-o la Bucureşti. Şi-am discutat pornind de la revolta mea: mai toţi regizorii noii generaţii s-au vîrît într-un cerc „strîmt”, uneori atît de strîmt încît se limitează la propriile persoane. Nu-i nimic, pot să înţeleg asta. Regizorii au tot dreptul să-şi aleagă obsesiile, să şi le transpună-n text, să meargă deci pe ele pînă la capăt.

Problema intervine cînd ei simt nevoia să iasă în public şi, pornind de la realitatea că-şi scriu, în mare parte, singuri scenariile, încep să se „disculpe” în cel mai comod fel: nu avem scenarişti, de asta trebuie să muncesc singur! Vorbeşti apoi cu ei. Îi întrebi de unde au ajuns la concluzia că nu există scenarişti. Îţi explică: păi, tu ştii cîte scenarii primesc eu şi-s de doi bani? Nu au poveşti, nu văd în ele capacitatea de a scrie! Mergi mai departe: dar printre scriitori ai încercat? Ai citit cărţile ultimilor ani? Cu puţine excepţii, oamenii dau din umeri. Nu! De ce? Că-s proaste. De unde ştii? Las’ că ştiu eu, am mai citit cîte ceva. Ce? Nu-mi aduc aminte acum.

Pe bune, am avut asemenea discuţii. Nu cu cei citaţi pînă acum, din fericire. Dar le-am avut. Se plîng deci că nu există scenarişti, că nu există chiar scriitori. Şi generalizează, pornind eventual de la două-trei titluri pe care le-au citit în ultimii ani. Sînt încăpăţînaţi să-şi facă filmele lor, după poveştile lor – şi, vorba lui Ion Sapdaru, bine fac, pentru c-au ieşit lucruri grozave. Dar, pentru a nu mai crea frustrări inutile, ar fi tare bine să nu se prefacă măcar că fac asta pentru că n-au alte soluţii. Pur şi simplu, o fac pentru că poveştile proprii le sînt mai la îndemînă.

Altfel, din perspectiva cealaltă, a scriitorului, discuţiile pot lua o cu totul altă turnură. Cunosc destui scriitori care ar accepta să li se ecranizeze o carte. Şi sînt multe cărţi care merită ecranizate. Scriitorii respectivi primesc însă, în general, propuneri de la regizori din alte generaţii, mai vechi sau mult mai vechi. Dintre care unii au o viziune depăşită, deloc în acord, de fapt, cu ce se scrie în momentul actual. Personal, am o experienţă şi mai tristă – e vorba nu numai de-o carte scrisă de mine, dar chiar de-un scenariu ce-mi aparţinea, mă refer la Circul nostru vă prezintă:, care a fost făcut praf de un asemenea regizor. Nu mai insist.

Am citit însă în ultima vreme şi diverse docte strîmbături din nas ale unor critici de film, sau pur şi simplu ale unor oameni ce iubesc filmul, care reproşează scriitorilor că nu-şi selectează regizorii, că se lasă pe mîna oricui. Nu, hai să nu generalizez. Am citit asta chiar legat de patetica aşa-zisă „ecranizare” după cartea mea (în fapt, o chestie cu care cartea n-are nici în clin, nici în mînecă). De ce am acceptat? Povestea e mai lungă, merge către nişte date contractuale pe care nu le reiau, însă, foarte pe scurt, regizorul mi-a fost, în fapt, impus.

Dar revin la întrebare: de ce am acceptat? Las deoparte contractul. Şi zic: probabil aş fi acceptat oricum. Pentru că: 1. întotdeauna ar mai rămîne speranţa că, măcar de data asta, un regizor pe care n-ai motive să-l apreciezi altfel îţi poate face, ghidîndu-se după scenariul tău, un film bun; 2. nu ai nici o altă variantă, căci în opiniile regizorilor tineri, pe care se poate să îi apreciezi, „noi nu avem scenarişti”! Şi filmul te pasionează. Şi chiar vrei să încerci în domeniu. Şi-atunci, ce faci? Aştepţi o viaţă, frustrat, momentul cînd cei pe care-i apreciezi îţi vor spune: „Hai să vedem ce-i cu tine, poate că avem totuşi scenarişti”? Sau încerci?

Cu asta mă războiesc deci eu, dar ştiu că şi alţi scriitori o fac sau ar face-o: cu ideile preconcepute că nu există scenarişti. Cu, în felul ăsta, lipsa de perspective care ţi se „oferă”, dacă eşti totuşi pasionat de domeniul respectiv. De film, adică. Accept oricînd să mi se citească un scenariu şi să mi se spună: n-ai o treabă, domle! Dar cînd cel care îmi spune că n-am o treabă n-a citit nimic din ce am scris, n-am cum să nu mă enervez. Înţelegeţi? Cam asta ar fi…