Auziţi, eu am o indignare: cine a inventat cutiuţele alea cu lapte pentru cafea o fi luat şi bani pe treaba asta? Nu de alta, dar eu îl urăsc pe omul respectiv. Eu, personal. Poate voi n-aveţi nimic cu el, poate vouă vi-i dragă invenţia lui. Şi mie ar trebui să-mi fie. Căci aşa îmi beau de obicei cafeaua, cu un strop de lapte-n ea. Dar cutiuţele alea…

Poate că totul ar fi ok dacă n-aş merge totuşi cu avionul. În avion, aproape invariabil, cutiuţele cu lapte nu se dau deschise normal. Laptele nu stă „la cutie”, ci ţîşneşte. Şi ţîşneşte în cele mai nepotrivite locuri. Acum, plecînd spre Viena, am deschis cutiuţa atît de bine încît mi-am vărsat-o pe pantaloni. Asta mi se-ntîmplă cel mai frecvent. Şi de obicei în aeroport mă aşteaptă cîte cineva, iar eu fac eforturi să-mi ascund dîrele de lapte de pe pantaloni…

Mai simpatic a fost la întoarcere. Mi-am propus să elimin folia de pe cutiuţă cu maximum de precauţie. Aşa c-am apucat-o încet, am tras de ea şi mai încet. A durat mai bine de-un minut toată operaţiunea. Iar cînd am reuşit, laptele a ţîşnit la fel de încăpăţînat ca de-obicei, numai că de data asta am auzit un „Oh!” lîngă mine. Nu ştiu cum naiba stewardesei îi venise să se-aplece spre mine pentru a mă întreba ceva, probabil, prin urmare i-am înălbit gulerul. Oh şi sorry, ce să fac? A zîmbit, că-i intră-n atribuţii, dar eu nu m-am simţit tocmai în regulă pe urmă.

Războiul meu cu aceste cutiuţe cu lapte are o lungă istorie aeriană. Nu am cum să o redau aici pe toată. Doar o altă situaţie, foarte aiurea: la o plecare în Varşovia, cînd în ziua în care am coborît din avion am avut şi două lecturi, colacul peste pupăză a fost că mi s-au rătăcit bagajele (care-au ajuns, ca de obicei în situaţii dintr-astea, a doua zi). Atacul laptelui a fost deci aproape letal în acea zi: pata de pe cămaşă, destul de vizibilă, m-a însoţit în ambele întîlniri cu publicul – asta pentru că, rătăcit fiind bagajul, n-am avut cum să-mi schimb ţinuta. Imaginaţi-vă ce confortabil m-am simţit în întîlnirile respective. Dar am răbdat cu stoicism, neexplicînd nimănui de ce mîna mea dreaptă sălăşluia mai mereu undeva spre umărul stîng, încercarea fiind aceea de a acoperi pata…

Mă rog, voiam să mă-nţelegeţi de ce-l urăsc pe creatorul acestor cutiuţe. Şi să găsesc un strop de alinare, să am motive să-mi închipui că nu-s foarte neîndemînatic, că nu-s eu de vină. Poate şi unii dintre voi păţesc la fel? Poate facem o asociaţie împotriva cutiuţelor cu lapte! Chiar o Asociaţie a Scriitorilor care Luptă Împotriva Cutiuţelor cu Lapte pentru Cafea (ASLÎCLC)! Vă tentează? Am putea obţine în justiţie şi plata timbrului literar pentru asociaţia noastră… Măcar o cotă parte.

Mda. Bine v-am regăsit. V-aţi prins, citind toate astea, că între timp m-am întors de la Viena.