Aş fi vrut azi să scriu ceva mai deştept aici, pe blog. Şi-mi venise ieri pe la prînz o idee tare deşteaptă, dar între timp am uitat-o. Aşa că o să vă povestesc doar, sub cuvînt de onoare că nu mistific nimic, o nouă întîmplare cu un taximetrist. Cred c-o să fiu nevoit să fac o pagină separată: TAXIMETRIŞTI. Oricum, de data asta întîmplarea e serios ieşită din normal. Şi cu ceva emoţii pentru mine. Deci!

Am urcat ieri seară într-un taxi, spre casă. Omul vorbea la telefon. I-am zis adresa mea, n-a schiţat nici un gest de răspuns: a pornit doar maşina, nervos, a continuat să vorbească. În maşină, mirosea destul de puternic a alcool şi, în prima fază, mi-a fost oarecum jenă. Băusem o bloody mary şi m-am întrebat, vreme de cîteva secunde, dacă eu sînt vinovat de mirosul ăla. Mi-am dat seama rapid însă că era imposibil: oricum băusem prea puţin, dar, chiar de-ar fi fost mai mult, n-aş fi simţit eu atît de puternic mirosul.

Aşa c-am devenit atent la convorbire. Nu de alta, dar mi se părea că şoferul vorbeşte cam împleticit. Omul discuta cu Sanda. Nu mă-ntrebaţi care Sanda, habar n-am. Însă discuta cu ea cu patos, dar cu atîta patos încît n-am putut să nu fac legătura între vorbele alea înflăcărate, pronunţate totuşi numai pe jumate, şi mirosul puternic de alcool din maşină.  A închis mobilul pe la jumatea drumului, a început să ţipe la mine: „Aşa ceva e incolect… ico… necorect, domle! E o abu… zare dubioasă!”. Asta mi-a zis, cu pauzele de rigoare şi înmuind cuvintele. Mi-am înghiţit primul nod din gît.

Al doilea nod, mai mare, a fost cînd am înţeles de la el că a fost dat afară fără preaviz. „Cumplit!”, i-am spus, după ce-am scăpat de nodul numărul doi. Apoi n-am mai putut vorbi, căci un al treilea nod a ocupat mai tot spaţiul din gîtlejul meu şi mi-am pus rapid centura la vorbele: „Da’ las’ că-i învăţ eu minte!”. În mintea mea, îi explicam omului c-ar fi bine să-i înveţe minte cînd nu-s şi eu în maşină, că ar putea opri din cînd în cînd la culoarea roşie a semaforului, că drumul meu s-a scurtat brusc şi aş putea coborî oricînd, da’ chiar oricînd! Doar în mintea mea însă, pentru că n-am mai reuşit să deschid gura.

După cum vedeţi, de vreme ce acum vă povestesc toate astea, am ajuns totuşi acasă. M-a lăsat în faţa porţii, după ce i-a mai înjurat de cîteva ori pe „ăia” de l-au dat afară, iar eu i-am urat, odată coborît din maşină, să-i fie bine. „Bine!? Las’ că le-arăt eu bine!” Şi gata. Abia după ce-am călcat iarăşi pe pămîntul drag, ăla pe care eram în stare să-l şi sărut atunci, am refăcut în minte traseul şoferului meu: dat afară în aceeaşi zi, omul s-o fi îmbătat de supărare, dar a rămas „la stradă”, hotărît să-i înveţe minte într-un fel sau altul pe cei ce-l concediaseră. Bine că n-a fost într-un fel!

Îmi pare rău totuşi de-un lucru: spiritul de cetăţean responsabil n-a funcţionat deloc în ce mă priveşte. Mi-am dat seama de asta în timp ce urcam spre apartamentul meu. Ar fi trebuit să-i iau numărul, să fiu atent măcar de la ce firmă era, ca să-i anunţ pe „ăia” de-l dăduseră afară. Atît pentru siguranţa lui, cît şi pentru a altor oameni care s-ar fi trezit în aceeaşi situaţie cu mine. Însă am fost prea buimăcit. Sper totuşi ca omul să se fi răzbunat plecînd acasă. Ce altceva să fac? Sper asta…