Iar o să mă dau pe mine ca exemplu „revelator” întru susţinerea unei idei. Dar o să mă înţelegeţi: îmi sînt cel mai aproape, pe de-o parte, şi sînt sigur că nu voi reacţiona urît la cele scrise, pe de alta. E vorba despre receptarea cărţilor mele şi, dacă mi se permite o asemenea extindere, despre receptarea literaturii din ultimii, să zicem, zece ani.

Am avut parte, se poate vedea în secţiunea PRESĂ a site-ului de faţă, de multe cronici la cărţile mele anterioare celei de anul trecut: mă refer la Circul nostru vă prezintă:, Atunci i-am ars două palme şi Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi. Pînă în 2009, cu o singură excepţie, absolut notabilă, căci e vorba de Daniel Cristea-Enache, n-am prea simţit cum e să ai parte de o cronică negativă, de raderi chiar. Şi, mă credeţi sau nu, mi-am pus o sumedenie de întrebări. Pentru că m-am simţit acceptat rapid în zona aceea călduţă, între reprezentanţii generaţiei mele (biologice), fără să simt însă concret dacă lucrul ăsta e într-adevăr „de bine”. Mă regăseam, în anii în care publicam o nouă carte, prin topurile ce marcau încheierea anului literar, mi-era ok, dar niciodată prea ok.

Celelalte poveşti de dragoste (mi-)a adus o schimbare radicală. Au apărut primele cronici aproape entuziaste, să zicem, adică acele cronici care mă scoteau, în fine, din zona călduţă mai sus amintită. Şi mi-a adus totodată şi nişte încrîncenări (problema mea, recunosc, n-ar fi trebuit să existe), în urma unor cronici negative. Ba nu, chiar a unor raderi. Puţine, e adevărat. Dar cam tot la fel de multe ca alea entuziaste. În rest, din nou zona călduţă. Oricum, schimbarea a fost importantă, la ambii poli ai reacţiei mele afective. M-am bucurat mult atunci cînd am descoperit vreo cronică într-adevăr elogioasă, m-am întristat suficient cînd am găsit cîte una cu adevărat negativă.

Sfîrşitul anului trecut a reuşit să-mi aducă totodată şi un echilibru personal din punctul ăsta de vedere, al receptării. Nu spun că mă lasă rece cronicile. Spun însă că într-un final am învăţat, habar n-am cum, să nu mă las afectat prea tare nici de alea favorabile, nici de alea nefavorabile. De dimineaţă, spre exemplu, am primit un mail de la un prieten, care-mi semnala, destul de iritat, topurile de pe blogul revistei „Cultura”. Indicîndu-mi-l, mai cu seamă, pe cel al lui Cosmin Borza, care „mă face praf”. Da, aşa e, mă cam face. Îmi pune cartea pe locul al doilea la secţiunea „cele mai proaste cărţi ale anului”.  Sigur, în topuri mai apare cartea mea (mai puţin decît mi-aş fi dorit, recunosc), inclusiv la secţiunea „cele mai bune cărţi ale anului”. Mi-am mai regăsit-o, pe ici pe colo, şi în alte clasamente, ale altor publicaţii.

Oricum, ar fi trebuit, mă gîndesc eu încercînd să mă plasez în urmă cu vreun an, ar fi trebuit poate să mă enervez. Să bănuiesc că există ceva ascuns, ceva personal, ceva din principiu „anti” la Cosmin Borza. Nu, din fericire n-o fac. Hai să recunosc şi asta: n-o mai fac. Pur şi simplu, sînt convins, nu i-a plăcut cartea mea. Deloc. L-a dezamăgit puternic – aşa cum şi explică, din pricina discrepanţei „dintre intenţionalitatea auctorială (făcută cît mai vizibilă pe diverse căi) şi realizarea propriu-zisă”. Are tot dreptul. Şi probabil destule justificări, exclusiv estetice. Nu ştiu cine este Cosmin Borza (e lacuna mea), dar n-am nici cel mai mic motiv să-l bănuiesc de alte motivaţii decît cele pur estetice. Şi pe cuvîntul meu că n-o fac. (Simt nevoia să subliniez asta pentru că, am observat, uneori ceea ce scriu e interpretat drept ironic – nu se pune problema în cazul de faţă.)

Or să mă întrebe prieteni, mi s-a mai întîmplat, de ce atrag totuşi atenţia asupra unei reacţii nefavorabile la adresa mea, dînd inclusiv link-ul, ceea ce s-ar putea traduce printr-un exces autodistructiv. Păi, nu v-am zis de la început că am o teză? Şi că vreau să mi-o susţin dîndu-mă pe mine ca exemplu? Ajung imediat la ea. Înainte de asta, o ultimă remarcă în privinţa cărţii mele (ba chiar a cărţilor mele): mă simt anul ăsta mult mai bine decît anii trecuţi, cînd eram exclusiv „pe pozitiv”, dar în acea zonă călduţă, a treia oară pomenită în postarea asta. Datorită reacţiilor atît de diverse, care se contrazic chiar categoric una pe cealaltă, am ajuns cumva, prin această ultimă carte, în zona controversei. Adică o zonă vie. Adică o zonă în care, o spun cu toată sinceritatea, îmi doresc să evoluez. Sper să reuşesc să scriu cărţi care vor stîrni chiar mai multe reacţii la poli opuşi. Aşa cum simt acum că mă ajută, mă vor ajuta şi celelalte. Gata. Teza acum.

Teza este aceea că, după ce literatura „nouă”, cea scrisă & publicată în ultimii zece ani, a primit o perioadă de graţie, nu foarte productivă, asta şi din lipsa unei critici aşezate, în fine se pot citi multe cronici, ba chiar mai mult decît cronici, în care primează perspectiva estetică. Autorii aşa-zişi „tineri”, poate încă tineri, au început să fie luaţi la bani mărunţi. Lor a început să li se ceară, imperativ chiar, valoare. O să-mi amintesc şi o să punctez încă o dată meritul pe care-l are şi Paul Cernat în asta, cu articolul său din 2008, publicat în Observator cultural, „Puncte din oficiu pentru literatura tînără”. Dar şi, poate în aceeaşi măsură, reacţiile la acel articol.

Din punctul ăsta de vedere, lucrurile stau deja foarte bine. Pentru că s-a trecut de la statutul de speranţe la ăla de scriitori. Era firesc să se întîmple asta, dar e oricum demn de subliniat cînd vezi că se întîmplă. De unde se vede că nu era chiar o teză ceea ce pregătisem eu mai sus, ci doar o subliniere. Una menită a-mi oferi şi mie, dar sper eu şi altor scriitori un oarecare confort: pînă la urmă, nu e nici o dramă să citeşti şi cronici defavorabile la propria-ţi carte, chiar raderi. Asociate cu cele pozitive, poate elogioase, ele înseamnă, de fapt, un singur lucru: că destui din generaţia noastră (repet: biologică) au început să devină, mai mult sau mai puţin pregnant, scriitori. Poate unii nu s-au îndoit nici o clipă că sînt deja, indiferent ce spune critica. Eu nu zic că m-am îndoit sau nu de mine, îmi face plăcere însă să constat ceea ce era de constatat.

N-am o încheiere pentru ce-am scris. Nici vreo concluzie deşteaptă. Doar că am gîndit asta, iar atunci cînd mi se mai întîmplă să mai am timp să şi gîndesc în perioada în care mă aflu, foarte-foarte aglomerată, profit rapid de această „realizare” şi încerc s-o transfer pe blog. Poate mă mai apucă gîndirea şi-ntr-una din zilele următoare, fiţi pe fază…