Habar n-am pe ce lume trăiesc. Sigur, mă uit şi eu pe la teve din cînd în cînd, citesc ziarele. Dar mi-am făcut o selecţie atît de plictisitoare… Îmi dau seama abia acum. Nu mă uit, spre exemplu, la „Cronica cîrcotaşilor”. Nu m-am uitat niciodată la „Teo” – nici cînd era la ProTV, nici cînd a plecat pe la alte televiziuni, inclusiv PrimaTV, nici cînd a ajuns să facă turul României (sau cam aşa ceva) pe „piaţa media locală”. La Mircea Badea mă mai uit, recunosc; nu pentru că-s vreun fan, dar e ora la care mă vîr în pat – şi am un obicei: îmi place să adorm auzind televizorul. Aşa că adorm fie cu emisiunea de pe Realitatea, fie cu cea de pe Antena 3.

Azi, de dimineaţă, am descoperit însă cît de mult pierd din pricina selecţiei mele teve. Sînt cîteva emisiuni extraordinare, bag seamă, căci se discută despre ele intens pe bloguri. Pe lîngă amintitele, ar mai fi un „Acces direct” (încă n-am reţinut la ce televiziune: promit că o să caut imediat ce termin de scris postarea asta), în care cică nişte oameni care nu duc lipsă de şalvarii lui Urmuz se ceartă pînă spre bătaie în direct. De asemenea, ar mai fi şi domnul Măruţă, la ProTV, cu o emisiune căreia nu i-am reţinut titlul (dar iarăşi promit să caut), unde mulţi alţi oameni îşi deapănă amănunte spectaculoase din propriile vieţi. Şi alte cîteva, pare-mi-se.

Să revin însă: de ce azi dimineaţă? Pentru că, trezit pe la 6.00 (da, duminică: aşa mi se întîmplă, în timpul săptămînii pe la 7.30 încă-s adormit, dar duminică, al naibii, nu pot dormi mai tîrziu de 6!) şi plictisit nevoie-mare după ce-am citit evz.ro-ul şi gandul.info-ul (singurele ziare care mi-au mai rămas cu criza asta), mi-am amintit de o discuţie avută zilele trecute, în care cineva, nu spui ţine, persoană însemnată, a dezbătut vreme de cîteva bune minute blogul lui Şerban Huidu. Aşa că mi-am zis: hai, domle, să văd. Şi am văzut! Şi m-am născut a doua oară, într-o altă lume!

Nu comentez „stilul savuros” al domnului Huidu, împănat cu înjurături şi trimiteri la origini şi jocuri de cuvinte licenţioase, e treaba domniei sale. Sau nu e doar treaba domniei-sale, cum aveam să descopăr, ci şi treaba domniilor multor vedete teve autohtone cu blog. Căci m-am plimbat pe ogoarele blogosferei, în zorii acestei noi lumi descoperite. Am trecut, împins de înscrisurile domnului Şerban Huidu, pe la blogul doamnei Teo Trandafir, apoi pe la blogul domnului Mircea Badea. Ba chiar şi pe la alte vedete deţinătoare de bloguri am trecut, vizitîndu-le casele virtuale. Şi cît m-am bucurat! Cît m-am entuziasmat! Căci am priceput, în fine, ce va să-nsemneze aia viaţă adevărată transpusă-n scris.

De ce vă spun toate astea? Nu (chiar) degeaba. Pentru că azi m-am descoperit pe mine însumi. Am avut deplina revelaţie a propriei naivităţi. Şi răspunsul la o întrebare pe care, împreună cu Florin Lăzărescu (căruia-i aparţine la origine), ne-am tot adresat-o unul altuia de-a lungul vremii: cum se face că, dintre oamenii care ne citesc blogurile, numai vreo 10% sînt interesaţi să ne citească apoi şi cărţile? (Mă rog, e o statistică empirică, dar cam ăsta ne-am imaginat noi că ar fi procentul.) Pînă la urmă, ne miram noi inocenţi, pe blog scriem ce, cum, cînd putem, pe cînd în literatură ne dăm (tot cît putem, dar cu mai multă căutare a propriei putirinţe) adevărata măsură a scrisului propriu. Iar răspunsul, atîta vreme negăsit, era simplu: aici, pe blog, e viaţa. Dincolo (în literatură, prin cărţi, în ce ne priveşte; la televiziunile asuprite de CNA în ceea ce-i priveşte pe alţii) e doar interfaţa vieţii. Un soi de minciună, care va să zică. Cel puţin, asta pare a fi concepţia multora.

Şi de-aici o altă concluzie, cam păguboasă pentru noi, care ne ştim de scriitori. Cîtă vreme pe plan literar „concurăm” (vorba vine) doar cu alţi scriitori, bieţii de ei incapabili la rîndu-le să ofere altceva decît o interfaţă, în ceea ce priveşte scrisul pe blog intrăm într-o zonă în care sîntem complet lipsiţi de (vreo) şansă. Concurăm în scris (adică acolo unde cică am avea nişte atuuri, că doar asta sîntem „la bază”: nişte oameni care se profesionalizează-n scris) cu „autori” care nu se cramponează de estetică, ba uneori nici măcar de gramatică, singura lor grijă fiind să defuleze original, să inventeze jigniri cît mai profunde, să se racordeze, adică, la viaţa de zi cu zi mult mai bine decît noi. Oamenii ăştia fac spectacol deci şi pe bloguri, şi în scris.

Habar n-am cît o să mai fie nevoie, în cazul ăsta, de literatură. Normal că nu mă refer la cei mai mulţi dintre voi, care intraţi în dialog pe blogul meu sau măcar îmi citiţi monologul. Dar voi, asta mi-e senzaţia, sînteţi deja într-o rezervaţie pe blogosferă, voi şi mărgelele voastre de sticlă. O să-mi spuneţi: da, şi ce-i rău în asta? Ca în viaţa de zi cu zi. Sînt extrem de puţini cei care citesc, care discută ceea ce citesc, care au deci preocupări dintr-astea. Deci tot un soi de rezervaţie. Da, pînă aici v-aş da dreptate. De-aici încolo lucrurile se schimbă însă. Pentru că, într-adevăr, în afara blogosferei nu e nici un „pericol” de contaminare: sînt diverse rezervaţii, bine delimitate, în funcţie, pînă la urmă, de instrumentele pe care unii sau alţii le folosesc. Unii deci cu cărţile, alţii cu… show-urile teve, cu industria, cu agricultura, cu manelele, cu etc.-uri de genul ăsta.

Aici, pe blogosferă, lucrurile se complică însă. Pentru că instrumentul esenţial e acelaşi: scrisul. Deocamdată, trăind zorii noii epoci, noi încă vedem clar delimitările, adică ştim care-s „blogurile noastre” şi care-s „blogurile lor”. Mă tem însă că, în timp, lucrurile se vor schimba. Diluarea, oricît am vrea noi să nu se producă, îşi urmează cursul firesc. Cînd blogurile o să-şi aibă cu adevărat o importanţă în sine, cînd ele se vor transforma într-un soi de industrie, concurenţa se va transfera exclusiv aici, pe „tărîmul” ăsta. N-o să mai aibă deci o funcţie de reprezentare, ci vor vieţui prin ele însele. E posibil să mă înşel, dar e o variantă de luat în calcul, nu? Şi-atunci, cum o să te mai baţi tu, scriitor, încorsetat de tot felul de criterii estetice, cu alţii, care nu vor avea în spate handicapul… de a scrie literatură?

Zic şi eu. Şi nu zic astea din perspectiva celui care se teme că blogul său se va aneantiza curînd. Sincer, chiar nu-mi pasă. Pentru mine blogul e o formă de discuţie. Dacă ar fi să nu mai am ce discuta, cu cine discuta, îmi găsesc alte preocupări. Deci mă lasă rece concurenţa de care vorbeam. Mă îngrijoram însă într-o perspectivă mult mai amplă, mult mai de viitor. Adică în perspectiva aceea în care multe lucruri, inclusiv literatura, se transferă pe on-line. Habar n-am cum se va produce atunci departajarea – dar nu asta e marea problemă, căci soluţii se vor găsi probabil. Habar n-am însă pe cine va mai interesa departajarea.

Mai am puţin şi scriu un mic tratat. Cu note de subsol. Mai bine mă opresc. Dar vă amintiţi cu ce am început? Cu povestea „entuziasmului” meu de a citi contrele pe blog dintre Teo, Mircea şi Huidu. N-am minţit (foarte mult), n-am fost ironic (în exces): chiar am stat şi-am citit nu-ştiu-cîte postări ale celor trei. M-au fascinat, m-au atras, am vrut să aflu mai multe. Şi n-am „pierdut timpul” în perioada asta citind bloguri literare sau, şi mai şi, din vreo carte. În curînd, trebuie să ies din casă: deci nu mai am cînd „să pierd timpul” recuperînd ce n-am citit în dimineaţa asta. Plec sub impresia puternică a celor scrise în triunghiul amintit. Adică şi eu m-am lăsat fascinat de aşa ceva, în detrimentul celorlalte. Poate e doar vina mea. Dar nu ni s-ar putea întîmpla oare tuturor?