Ştiţi ce-am făcut azi? Recunosc şi, prin asta, accept eventuale caracterizări ale unor „prieteni” (căci, evident, îmi intră şi cîţiva prieteni cu ghilimele pe blog): sînt orgolios, egocentric şi alte şamd-uri. Azi am intrat la secţiunea PRESĂ a site-ului (prost denumită, căci e vorba şi despre însemnări pe bloguri despre cărţile mele, dar n-am o altă idee în momentul de faţă) şi am recitit multe dintre cele scrise despre Celelalte poveşti de dragoste.

Am făcut asta pentru că mai trebuie să recunosc şi altceva. De obicei, îmi reneg cărţile imediat după ce le termin. Nu, e mult spus; nu le reneg, dar de fiecare dată îmi spun că am greşit, c-am „fuşerit” ceva, c-aş scrie azi altfel, c-aş gîndi altfel, c-aş dezvolta, c-aş elimina diverse stîngăcii etc. Sînt, adică, nemulţumit de cartea publicată. De fiecare dată am impresia că m-am grăbit. Nici Celelalte poveşti… nu fac întru totul excepţie. Am destule să-mi reproşez. Însă, spre deosebire de alte dăţi, mustrările autoadresate nu m-au făcut să mă îndepărtez de cartea asta. Să n-o mai simt aproape. Oricum ar fi, cu toate retuşurile pe care le-ar fi meritat în opinia mea, e o carte la care încă ţin. Foarte mult. Încă, aşa gîndesc eu, mă defineşte. Cred c-am scris-o cînd trebuia şi, în mare parte, cum trebuia.

Revin la ce-am făcut azi acum: am recitit cronicile. Nu pe toate. Dar destule. Şi m-am bucurat. M-am bucurat că m-am lăsat „încălzit” de unele. Mi-a plăcut enorm, spre exemplu, felul în care s-a apropiat Mihaela Ursa de cartea asta. Mi-a plăcut foarte mult cum a înţeles ce mi-am dorit de la carte Tudorel Urian. Am descoperit apoi, foarte de curînd, căci de la asta am pornit frunzăreala cronicilor, impresia foarte personală a Teodorei, pe blog-ul „Însemnări din subterană”. Sînt favorabile, într-adevăr. Am însă şi nefavorabile, iar dacă tot am semnalat cele de mai sus, mă simt cumva obligat să vă atrag atenţia şi asupra părerilor foarte aspre ale lui Claudiu Ţurcuş sau asupra surprizei negative pe care i-a provocat-o cartea lui Mihai Iovănel.

Dar să ştiţi că nu despre „probleme de receptare” vreau eu să scriu aici. Ci despre un soi de ipocrizie pe care, cel puţin în ce mă priveşte, sînt gata să accept c-o dovedesc uneori. Spunem destul de lejer, ca scriitori, că nu prea ne interesează critica. Sînt convins că, într-un anume mod, chiar am vrea să nu ne intereseze. Numai că, de fapt, măcar în ce mă priveşte, repet, e imposibil să-mi fie indiferentă. Azi, recitindu-mi cronicile, cu precădere pe cele pozitive, cum am admis deja, m-am bucurat foarte tare fie şi de-o frază pe care o aşteptam. O frază care-ţi dovedeşte că, dacă un om a înţeles exact, a perceput dincolo de cuvinte ceea ce ai vrut să transmiţi, eşti, într-un fel, salvat. Adică ai de unde, o dată în plus, să extragi motivaţia de a merge mai departe.

Pentru că eu nu prea cred în siguranţa absolută a scriitorului, acea siguranţă care să te facă să mergi înainte, cumva cu ochii închişi, indiferent de ceea ce spune lumea din jur, fiind sigur că tu deţii, în fapt, toate armele de care ai nevoie. O să-mi sară probabil mulţi în cap pentru afirmaţia asta, dar ea ţine strict de mine: mie mi-e necesară, e clar, critica literară. (Dar accept, veţi vedea imediat explicaţia, în cadrul criticii literare pe toţi aceia care se apleacă asupra unei cărţi, o citesc, apoi simt nevoia să scrie, cît mai amplu, despre ea; cu alte cuvinte mă interesează la fel de mult un text de pe un blog ca unul din cea mai vizibilă revistă literară din ţară ori de aiurea.) Întrucît a te limita la ce-ţi zic prietenii e mult prea puţin. Mai întîi, pentru că prietenii îţi spun, la o cafea, cîteva lucruri. Aşa, „în mare”. Or, măcar asta fac prietenii mei. Iar în al doilea rînd, pentru că prietenii îţi sînt… prieteni. Şi vor să-ţi rămînă, în general, aşa. Asta deşi eu nu-mi amintesc să mă fi supărat vreodată pe vreun prieten care a avut păreri negative faţă de vreo cartea de-ale mele. Dar…

Am citit deci cronicile. Şi mi-a fost bine. Nu pentru fraze care încep cu: „excelenta carte”; nu pentru laude. Ci pentru acele observaţii de parcurs, mărunte, pe care eu mi le doream descoperite. Îmi doream să rezoneze cu mine, cu naratorul meu. Şi, din fericire, le-am găsit. Nu numai în textele semnalate (am senzaţia că am comis o nedreptate). În multe altele. Dar n-avea rost să înşirui aici ce mi-a plăcut şi ce nu. Am simţit doar nevoia să recunosc un lucru – şi l-am recunoscut. Anume acela că, deşi nu scriu în nici un caz pentru critici (adică nu caut reţeta prin care să-i fac să-mi laude la unison cartea – şi sînt convins că nici nu există una), sînt foarte interesat de părerile dezvoltate care survin apariţiei şi, fireşte, citirii uneia dintre cărţile mele.

Asta voiam să zic. Şi-am zis-o.