Unul dintre prietenii-cititori ai blogului meu,  Alexandru Mircea, mi-a semnalat, şi îi mulţumesc pentru asta, un articol din „Dilema” semnat de Andrei Gorzo, în care sînt pomenit „nu tocmai amical”. L-am citit, am găsit că, dimpotrivă, e un soi de dojană amicală din partea autorului, cu care pot fi de acord la nivel de principiu. Andrei Gorzo e un om pe care îl respect, îi privesc-citesc cu încredere multe intervenţii pe tema filmului, nu mă pot supăra pe el pentru o opinie într-un articol.  Ţin însă să-i răspund aici. Puteam s-o fac şi într-un mail justificativ, dar nu cred că era potrivit. Puteam s-o fac şi într-o revistă, cred însă c-ar fi fost prea mult.

Pentru cei care nu se mai duc pe link, pentru a citi articolul în întregul său, selectez aici cîteva dintre mirările lui Andrei Gorzo, într-un text în care subiectul e filmul Casanova, identitate feminină, al regizorului Marius Th. Barna. Iată-le: „Ce i-a trebuit lui Lucian Dan Teodorovici să se lase cooptat în mai multe proiecte de-ale lor? (n.m.: se referă la Marius Barna şi Alexandru Iclozan, în calităţile lor de producători.) Ce le-a trebuit lui Alex. Ştefănescu şi lui Ion Bogdan Lefter, doi critici literari care se vor luaţi în serios, să vorbească la premierele ultimelor două filme de Barna – Ştefănescu în 2008, la Dincolo de America, iar Lefter acum, la Casanova, identitate feminină? Teodorovici e coordonatorul Colecţiei «Ego Proză» de la Polirom: oare n-ar trebui să recunoască un grafoman?”. Urmează o serie de consideraţii despre regizorul Barna pe care, fireşte, criticul de film are tot dreptul să şi le expună ca păreri personale.

Eu n-o să mă axez decît pe chestiunile ce mă privesc direct. Şi-aş dori, mai întîi, să-i spun lui Andrei Gorzo, dar şi altora care au mirări pe această temă (căci asemenea mirări s-au mai produs public), că nu toate lucrurile stau sub semnul interesului personal şi nu toate explicaţiile ţin de teorii ale conspiraţiilor. În ceea ce priveşte colaborarea mea cu Marius Barna, ea a început demult, cred că acum mai bine de 6-7 ani. În felul următor: am primit un telefon din partea lui, în care-şi exprima entuziasmul pentru nişte scrieri de-ale mele, îndemnîndu-mă să le transform în scenarii de film.

Mărturisesc că, deşi îmi doream de mult să intru, măcar prin scenarii, şi în lumea filmului, niciodată pînă atunci nu îndrăznisem să sper cu adevărat că există o uşă deschisă într-acolo. Trimisesem cîteva intenţii de scenarii unor producători, la modă la acea vreme, dar şi unor regizori, de asemenea la modă. Nu primisem nici măcar un răspuns de complezenţă. Faptul că Marius Barna, citind nişte cărţi de-ale mele (una de povestiri şi un roman), m-a abordat mi s-a părut un semn de deschidere pe care nu-l găsisem nicăieri în altă parte. S-a putea replica aici: era şi interesul lui. Corect. Dar poate ar fi fost şi interesul altora, al acelora cărora le trimisesem deja diverse schiţe de scenariu – căci ar fi fost dificil să le numesc la vremea aceea scenarii. În fine, trecem peste.

Am cîştigat apoi, la CNC, cu cîteva scenarii, avîndu-l drept producător pe Marius Barna (cu Alexandru Iclozan am avut o singură întîlnire, nici măcar plăcută, o recunosc aici, de vreme ce a cauzat implicarea, fără voia mea, într-un proiect a lui Ioan Cărmăzan – n-am deci nici un fel de relaţie cu domnul Iclozan şi nici nu-mi doresc să am pe viitor). Mai spun aici, nu din vreo vanitate, ci pentru ca explicaţia să fie mai clară, că Marius Barna a participat cu multe alte proiecte la sesiunile CNC, însă scenariile mele au fost întotdeauna notate bine şi desemnate cîştigătoare.

Şi am făcut ultima afirmaţie pentru a-mi exprima o uşoară mirare. Cum se face că nici măcar după aceste „întîmplări”, adică după ce am cîştigat de 6 ori la CNC, pe 6 scenarii diferite, şi nu numai cu casa de producţie despre care vorbim, interesul din zona lumii cinematografice a fost nul (cu excepţia ultimului an – dar, culmea, an în care n-am participat cu nici un scenariu nicăieri)? Altfel spus: ce şansă are un scenarist, eventual cu anumite calităţi, de vreme ce în repetate rînduri scenariile i-au fost bine notate, să se dezvolte ca scenarist dacă în „lumea filmului” nu contează nici un soi de recomandări în sine, prin munca propriu-zisă, ci numai stabilirea unor relaţii fructuoase pe plan personal? Nu spun o prostie, nu vine din nici o frustrare: obiectivîndu-se, cum sînt sigur c-o poate face, Andrei Gorzo ar putea să fie de-acord cu această afirmaţie a mea.

Şi-acum: în numele căror principii înalte mi-ar putea sugera Andrei Gorzo, dar şi alţi critici de film, să stau acasă, să scriu scenarii, să le trimit de nebun unor diverse case de producţie şi unor regizori cu cotă, aşteptînd febril un răspuns care nu va veni niciodată? Aveam varianta asta, care n-ar mai fi prilejuit o întrebare de genul: „Ce i-a trebuit lui Lucian Dan Teodorovici să se lase cooptat în mai multe proiecte de-ale lor?” – dar nici n-ar mai fi prilejuit vreo vorbă despre scenaristul LDT. Pentru că, în această variantă, scenariile mele ar fi făcut o glorioasă carieră în fişierele computerului propriu. Greşesc: poate aş fi avut şi norocul ca vreo doi prieteni să mă bată amical pe spate, după ce le-aş fi trimis scenariile. Dar atît. Însă a existat şi o altă variantă: aceea de a scrie, de a stîrni interesul unor producători care chiar pot privi şi dincolo de strictul perimetru prin care-i poartă paşii şi de a mă lăsa pe mîna lor. Pentru că alte mîini n-am prea văzut în jur.

Iată-mă „grafoman” în acest răspuns către Andrei Gorzo – dar mi-am permis să fiu, căci aveam prea multe de spus. Şi încă mai am. Mai am de spus şi faptul că, simţindu-mă în aceeaşi generaţie biologică, dar şi de creaţie, cu numeroşi regizori în vogă, am avut prilejul să constat (cu cîteva excepţii, printre care Radu Jude, Cristian Mungiu sau Cătălin Mitulescu) şi superioritatea cu care ei, regizorii, îi privesc pe scriitori. Am avut ocazia să mă şi înfurii auzindu-i în acelaşi timp ieşind în public şi plîngîndu-se că nu există scenarişti, că literatura română nu are poveşti, ceea ce-i obligă pe ei înşişi să-şi construiască aceste poveşti. Etc. Asta în condiţiile în care, subliniind în continuare excepţiile, cei mai mulţi dintre ei nu citesc nici măcar atunci cînd au povestea pe birou!

Sînt încă multe de spus. Dar risc să plictisesc. Aşa că mi-aş dori să închei cu o rugăminte către Andrei Gorzo şi către toţi cei care privesc lucrurile dintr-un anumit unghi. Aceea de a nu mai judeca prin asociere. Nu sînt scutit nici eu însumi de prostie uneori. Pot scrie scenarii slabe – şi să nu-mi dau seama de asta. Mi-ar plăcea să fiu însă judecat pe ele. Mă deranjează şi nu consider corecte întrebările: „De ce cu ăla?”, „De ce cu celălalt?”. Eu sînt cu mine însumi aici. Nu m-am asociat cu nimeni pentru diverse „afaceri oneroase”, pur şi simplu îmi doresc să evoluez pe propriile-mi calităţi, dacă ele există. Şi evoluez pe acele platforme care-mi permit asta. Voi face şi în continuare la fel, sperînd că o să vină şi momentul în care nu se va judeca omul, nu se vor judeca asocierile, nu se va pune totul sub semnul întrebării pornindu-se de la ideea: „ce-i mînă pe ei în luptă?”, ci se va judeca produsul. Exact ceea ce îmi doresc şi pentru cărţile mele.

În rest, îl salut cu toată simpatia pe Andrei Gorzo. Sînt convins, aşa cum am spus-o şi la început, că întrebările sale n-au pornit din perspective „nu tocmai amicale”, cum îmi sugera în comentariul său Alexandru Mircea, ci, dimpotrivă, au fost mirări sincere. Tocmai de asta am şi simţit nevoia acestui răspuns atît de lung…

P.S. Mă intrigă de mai multă vreme, dar mi-am amintit abia după ce mi-am terminat de scris „răspunsul”, următoarea chestiune: actorii care joacă în vreun film prost sînt, în genere, scutiţi de vina asocierii cu un regizor. Pe ideea că ei trebuie să muncească. Mai mult, se întîmplă ca ei să fie remarcaţi pentru rol, chiar şi atunci cînd contextul le e negativ. Şi mirarea mea se concretizează aşa: de ce scenariştii nu sînt analizaţi (şi) în afara contextului? Şi-apoi: pentru ei nu e valabilă afirmaţia că, la rîndu-le, trebuie să muncească?