Am revenit aseară, tîrziu, de la Leipzig. Şi, cum v-am obişnuit după tîrgurile de carte la care particip, simt nevoia să trec aici cîteva bulinuţe cu impresii:

• Lectura. Ar fi trebuit să scriu „Lecturile”, căci în program am fost trecut cu două. Numai că prima era joi, de la 16.00, dacă am înţeles bine. Iar eu am coborît din avion în aceeaşi frumoasă zi de joi, numai că la ora 20.30. Abia a doua zi am aflat că ar fi trebuit să am lectura respectivă. Mă rog, să zicem că se mai întîmplă. Aşa mi-a fost luat biletul de avion… Revin: lectura deci. Sîmbătă, de la 11.30. Şi zic aşa: orice scriitor ar trebui să îşi dorească lecturi la Leipzig. Întotdeauna se va umple sala cu nemţi care, pur şi simplu, vin să asculte. Sînt în trecere printre standuri, cei mai mulţi dintre ei, iar cînd văd un scriitor cu un microfon în mînă, se aşază cuminţi, ascultă atenţi, iar la final pun întrebări. Întotdeauna sala plină. Întotdeauna mulţi rămîn în picioare. Foarte plăcut pentru un scriitor. Am avut parte de reacţii ale sălii la lectura mea (rîsete, aplauze de parcurs etc.) şi, la final, fireşte, discuţii.

• I-am întîlnit sau reîntîlnit, dintre scriitori, pe (în ordine temporală): Ana Blandiana, Ana Maria Sandu, Vasile Ernu, Doina Ruşti, Ardian Kuciuk. În general, ne întîlnim şi avem discuţii, ample sau mai puţin ample, pe la tîrguri de carte, de la noi sau din afară. Şi e o senzaţie de bine: prieteniile noastre se leagă aşa, în deplasare. Nu e totuşi nimic ieşit din comun. Să fiu sincer, mai ciudat e că mă întîlnesc cu Dan Lungu, de exemplu, ieşean ca şi mine, mai des pe la tîrguri decît ne vedem în Iaşi. Aici, amîndoi sîntem ocupaţi şi rareori ne permitem cîte o bere împreună. Mă rog, să nu se înţeleagă totuşi că trec ani sau luni. Dar, cumulat, cred că am stat mai mult de vorbă cînd ne-am găsit împreună pe la vreun tîrg (inclusiv cele bucureştene) decît în Iaşi. Cel puţin în ultimii doi-trei ani.

• O surpriză pentru mine (evident că numai pentru mine, întrucît n-avusesem plăcerea să o cunosc pînă acum): Ana Blandiana, cu spiritul ei deschis, aş zice chiar tineresc, cu poftă de discuţii, cu, mai ales, o mare capacitate de toleranţă. Şi o invidie personală scriitoricească: am văzut-o scriind în jurnal, bănuiesc eu, sau pur şi simplu făcîndu-şi notaţii chiar şi în momente foarte stresante – de exemplu, cînd stăteam amîndoi în aşteptarea maşinii care urma să ne ducă la aeroport, maşină care întîrzia: eu mă învîrteam de nebun, uitîndu-mă din 30 în 30 de secunde la ceas, în timp ce Ana Blandiana îşi vedea, cu un calm incredibil şi admirabil, de notaţiile domniei sale. Nu am capacitatea asta. Dacă nu sînt singur, adică eu cu mine însumi plus computerul, mi-e imposibil să scriu măcar o frază… A, şi încă ceva la Ana Blandiana: ştia scriitorii tineri, mă rog, din ultima generaţie să-i zicem, citise multe cărţi de-ale lor. Or, asta e de remarcat: am discutat cu mai mulţi alţi scriitori din generaţia domniei sale şi, o spun cu un soi de frustrare, unii nu prea ştiau nici măcar numele celor ce veneau din urmă. Chiar dacă veneau din urmă cu deja 2-3 romane, cu premii, cu zeci şi zeci de cronici.

• N-am făcut nici un pas spre Leipzig, cu o lene (în sensul ăsta) pe care trebuie s-o recunosc drept caracteristică. Bine, ştiam deja oraşul, am mai fost de două ori. Dar oricum. Scuza mea: de data asta hotelul era lîngă tîrg, iar tîrgul e situat undeva în pustietate, la margine de oraş, ba chiar la vreo zece kilometri de oraş, mi se pare mie. Prin urmare, în afara prezenţei mele la evenimentele din tîrg, m-am retras la hotel şi-am citit. Cam atît.

***

Într-o ordine diferită de idei, dar pornind tot de la unele discuţii purtate-n Leipzig: doamna Ana Blandiana mi-a cauzat, la un moment dat, o mică emoţie, exclamînd în timp ce citea un Observator cultural că am luat premiul revistei – evident că nu era aşa, mi-am dat seama în mai puţin de o secundă , dar timp de cîteva fracţiuni tot m-am întrebat, mă rog, subconştientul meu s-a întrebat dacă o fi au ba adevărat. Ba, căci încă nu se dăduseră (şi nici la momentul la care scriu nu s-au acordat, abia diseară se va produce evenimentul). Nici o dezamăgire, pentru că nu m-am aşteptat, nu mă aştept deloc. Să nu se înţeleagă greşit: nu mă aştept nu din nu ştiu ce motive, nu pentru că ar avea cineva ceva cu mine, Doamne fereşte, ci pentru că ştiu foarte bine valoarea celorlalte cărţi nominalizate. Şi consistenţa lor. Nu-i exces de modestie, e realism.

Dar dacă tot am ajuns aici, unde de altfel voiam s-ajung, mă bucură faptul că această carte a mea a făcut un pic mai mult decît anterioarele: a obţinut cîteva nominalizări, începînd cu cea de la Observator cultural, continuînd cu cea de la Radio România Cultural, ajungînd la cea a noului site numit „agenţia de carte”. Nu vreau să sune a nu ştiu ce victorie, nu e. Vreau să zic doar ceea ce am zis: că mă bucură. Toate astea dovedesc măcar că n-am crezut de nebun în cartea asta a mea, că nu mi se pare de nebun că-i cea mai bună scriere personală de pînă acum. Şi alţii au avut aceeaşi părere, de vreme ce m-au nominalizat. Cît despre premii, pe altă dată. Nu-s foarte preocupat de ele, din fericire.