Casa cu fantome, numărul 50

19 iulie 2010
Fără categorie

Vineri, în taxi, spre casă. Îi spun şoferului adresa, n-o ştie după numele străzii. Îi explic: „Sus, în Copou, în spatele bisericii «Sf. Niculae»”. Stă, se gîndeşte puţin. „Păi, acolo nu-i casa cu fantome?”. „Nu, zic, aţi încurcat străzile. Aia-i pe partea cealaltă, pe lîngă Institut.” Dă din cap cam neîncrezător, ne continuăm drumul.

Explicaţie intermediară: tot de la nişte şoferi de taxi aflasem, în urmă cu ceva timp, că prin Copou ar fi o casă cu fantome, că nimeni nu vrea s-o mai cumpere, că a fost vîndută, de fiecare dată, la vreun an după ce niscai noi locatari o ocupaseră. Mi se explicase că e undeva pe lîngă Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, de care mă desparte un parc. Adică prin apropiere. N-am fost însă niciodată curios s-o localizez. Nu mă dau în vînt după fantome.

Ajung, în taxiul despre care vă vorbesc, pe strada mea. Din zare, se vede casa în care locuiesc. O vede şi şoferul, îmi dau seama de asta pentru că arată cu degetul în faţă. „Aia-i, îmi zice. Casa cu fantome.” „Nu-i aia, dom’le!”, zic eu, aproape jignit. Se uită la mine ca la un tîmpit. Cum adică, îi contest autoritatea profesională?! Nu ştie el reperele ieşene?! „Nu-mi spuneţi mie!”, se burzuluieşte omul. Ajungem în dreptul ei, îi spun să oprească. „Aici!?” se miră şoferul. Şi-mi vine mie rîndul să mă burzuluiesc: „Arăt eu a fantomă? Locuiesc de zece ani aici!”. Omul se uită lung la mine, se uită încă o dată la casă, îşi ia banii şi pleacă. Fără convenţionalul: „O zi bună”.

Mda. Am rămas cîteva minute în faţa casei. Am privit gardul care stă să se dărîme. M-am îndepărtat puţin, am privit cu ochi critic clădirea. Parterul a fost cumpărat, acum doi ani, de… De o viitoare vecină, să-i zicem aşa. Viitoarea vecină a dat o groază de bani, o groază mare, pe partea aceea de casă. Şi a venit cu echipe peste echipe de muncitori. A scos tone de moloz. A dărîmat şi gardul, în timpul operaţiunilor. A dărîmat mai tot. Firesc, voia să refacă din temelii, pentru a se muta.

A venit criza însă. Sau poate altceva, nu mă pronunţ. Cert e că a venit ceva, iar acel ceva a făcut-o pe viitoarea vecină să sisteze, brusc, toate lucrările. Toamna trecută. Nu vă mai povestesc prin ce-am trecut iarna asta, cînd, deşi am o centrală puternică, în casă căldura n-a trecut nici măcar pentru o oră peste 16 grade. Evident, a fost chiar şi mult mai frig de-atît, de vreme ce parterul e golit complet pînă şi de pereţi. În plus, de-afară chiar arată ca o casă bombardată. Mă rog, parterul arată aşa, dar e greu să-ţi dai seama că etajul 1 şi etajul 2 sînt locuite. De fapt, e greu să concepi c-ar putea fi locuite!

Despre vecină nu mai ştiu nimic. Din toamna trecută, n-a mai dat pe-aici. Prea multe fantome nu-s, dar anul ăsta, din pricina aceluiaşi spaţiu gol de dedesubt, ne-au invadat vieţuitoare mai telurice: gîndaci, furnici şi alte etc.-uri. Trec şi peste asta însă. Începe totuşi să-mi fie jenă să mai vin acasă cu taxiul. De vreme ce casei mele i se duce buhul c-ar fi locuită de stafii, cred c-o să le cer şoferilor să mă lase în colţul străzii.

În plus, m-am hotărît să fac în fiecare dimineaţă exerciţii de existenţă: să-mi pipăi mîinile, picioarele şi, dacă le simt materie, să urlu: „Este!”. Nu de alta, dar nu te poţi contrazice cu un taximetrist atunci cînd e vorba de meseria lui. Iar dacă unul mi-a zis deja, foarte decis, că stau în casa cu fantome, vor urma în mod cert şi alţii. Şi nu vreau să am vreo surpriză atunci cînd vreunul va încerca să mă atingă pentru a se asigura că pe scaunul din dreapta lui nu stă un strigoi…

4 comentarii
Tags