25 iulie 2010 
Cu asta o să vă înnebunesc în următoarele două-trei săptămîni, dacă o s-apuc să mă apropii de computer. Cu renovarea. E vorba de casa-n care locuiesc, bineînţeles. Două camere, un hol, opt uşi, cîteva ferestre – doar pe astea le supun deocamdată renovării. Dar e mai mult, observ acum, mai mult şi mai complicat decît mi-aş fi putut închipui.
Gîndul la alt tip de „renovare” m-a împins însă să vă scriu. A mea. A unor amintiri proprii. Sau ceva de genul ăsta. Mai concret: în una dintre camerele cu pricina, mi-am depozitat de-a lungul vremii anumite vanităţi. Nenumărate ziare, reviste în care am publicat pe la începuturile mele literare. Alte ziare şi reviste în care s-a scris despre mine. Manuscrise începute, pe vremea cînd încă lucram la maşina de scris (e adevărat, una evoluată, electronică), niciodată terminate. Şi multe alte lucruri de soiul ăsta. Poate şi povestiri întregi. Poate şi romane de adolescenţă, căci scrisesem vreo trei la vremea aceea. Nu ştiu, ar fi prea multe hîrţoage de selectat, de verificat…
Ieri şi azi am eliberat locul. Şi, cînd cu scrîşnete de dinţi, cînd doar cu nostalgii, am aruncat mai tot ce aveam pe-acolo. Iniţial, voiam să le depozitez în altă parte. În biroul meu, mai exact. Care e oricum prea burduşit cu de toate. Mi-am dat seama însă că în ultimii 10 ani nu m-a mînat curiozitatea să umblu prin hîrtiile mele vechi nici măcar o singură dată. Aşa că… mai bine nu. Le-am împachetat şi aruncat. N-am vrut să mă mai uit prin ele, convins că multe mă vor face să ezit în hotărîrea mea.
Mă rog, hai să închei: gata, de-acum mă bazez numai pe viitor. Altfel spus, m-am renovat. Trecutul (tipărit, scris de mînă) e undeva în nişte tomberoane în curs de a fi golite. Iar conţinutul – ars pe vreun munte de gunoi. Nu ştiu de ce mi-am închipuit cîndva că ar putea avea o altă soartă. Oricum, pentru liniştea mea, pentru liniştea scriitorilor în general, computerul a fost o invenţie colosală. La fel şi Internetul. Scriitorii din cea mai tînără generaţie şi cei ai viitorului nu vor mai experimenta mica mea dramă…
11 comentarii 
şi cu siguranţa (mă rog, şi aia relativă, dar oricum mai mare decît ailaltă) că nu trebuie să se despartă decisiv de ceea ce a fost cîndva.
Pe urma, ce comice pana la penibil sunt jurnalele adolescentei si tineretii june. Nu, eu nu mi-am mai bagat nasul prin ele ca sa aman cu prudenta momentul in care va trebui sa le pun pe foc. 
E-mail
RSS
Articole
