Un sat din Sardinia. Mic. Aspect medieval. Trei mii de locuitori. În care am ajuns joi seară, 30 iunie, după peripeţii. Avionul care trebuia să aterizeze în Olbia s-a rotit în jurul oraşului vreo jumătate de oră, apoi, pentru că jos ardeau cîmpiile şi aeroportul nu era tocmai primitor din pricina asta, a cotit-o spre Alghero. Organizatorii festivalului au trimis, imediat, o maşină în noul loc de aterizare, aşa încît am ajuns la destinaţie doar cu întîrzierea cauzată de avion, mai nimic în plus. Primul lucru care m-a impresionat din punctul de vedere al organizării.

Festivalul, spuneam. I se spune Isola delle Storie. La plecarea din România, aveam impresia că e doar un festival şi-atît. Ce-ar fi putut fi extraordinar la o întrunire literară într-un sătuc de pe-o insulă italiană? O călătorie cu un strop de exotism, întîlniri plăcute cu cîţiva scriitori italieni, un eveniment personal (o prezentare a cărţii mele apărute în italiană şi o lectură) care va trece oarecum neobservat şi-un pic de linişte care mi-era într-adevăr necesară. N-aveam mai multe aşteptări. Nişte închipuiri tocmai bune spre a crea cadrul pentru uimirile, ba nu, uluirile ce m-au aşteptat acolo.

Urmează o postare lungă. Cît s-acopere trei zile. Parcă atît ţine o minune, nu? Trei zile în Gavoi.

Vineri: ziua surprizei

Aşteptările erau bune, repet. Cu toate astea, ziua de vineri le-a întrecut cu mult, aşa încît trebuie să vorbesc despre o surpriză. Întîlnire, dimineaţa, cu Ileana (Pop), traducătoarea cărţii, şi cu Corina (Bădeliţă), de la Institutul din Veneţia. O dimineaţă plăcută, alături de doi oameni grozavi. Şi splendoarea din jur, pe care am admirat-o tustrei. Cu o seară înainte n-am reuşit să mă bucur îndeajuns: era deja întuneric, în plus eram foarte obosit.

Splendoarea: cazaţi într-un hotel pierdut în munţi, pe malul unui lac. Hotel cu aspect de mănăstire bucovineană, cu o curte minunată şi o piscină mare. Pădure cît vezi cu ochii în jur, munţi. O linişte care îţi speria timpanele – atît de neobişnuită şi de odihnitoare totodată. Ne-a ţinut hotelul acolo pînă după prînz. N-am fost în stare să ne mişcăm. O sumedenie de scriitori.

Şi nu doar italieni, cum credeam. Anne Perry, cea care a vîndut peste 20 de milioane de exemplare cu al ei inspector Monk. Celebrul catalan Ildefonso Falcones de Sierra, cu a sa Catedrală a mării (tradusă şi la noi de RAO), care a vîndut un milion de exemplare în numai şase luni în Spania şi a devenit bestseller internaţional. Uwe Timm, unul dintre cei mai importanţi scriitori germani contemporani, tradus peste tot prin lume, nu ştiu dacă şi pe la noi. Şi mulţi alţii. Toţi în jurul nostru sau, cum e cazul lui Anne Perry, la masă cu noi, din cînd în cînd.

În fine, după-amiază, primul contact cu Gavoiul propriu-zis. Cu festivalul. Întreaga localitate, cu un aer de sărbătoare. Străduţe mici, superbe. Case înalte, toate de piatră. Flori peste tot. Terase pline, poze cu scriitori la tot pasul, afişe de toate felurile. Şi întîlnirile cu publicul. Nu mi-a venit să cred cîţi oameni participau la ele. Am întrebat dacă tot Gavoiul vine cu căţel şi purcel la aceste întîlniri. Nu chiar. E un festival foarte cunoscut. Vin oameni din toată Italia şi nu numai într-o vacanţă luată special pentru participarea la acest eveniment. E un anumit aer pe care nu vor să-l piardă. Sînt autori pe care nu vor să-i piardă. Se numeşte turism literar.

O întîlnire întîmplătoare apoi, pe o străduţă, cu fetele de la Aisara, editura care mi-a publicat cartea în italiană – adică Francesca (redactorul-şef), Evelina şi Paola. Entuziasm, îmbrăţişări. Aş vrea să vorbesc mult, să scriu şi mai mult despre aceşti oameni. S-au ocupat extraordinar de cartea mea, m-au făcut să mă simt extrem de bine, iar din punct de vedere uman sînt, la fel, ireproşabili. Dar o s-o fac şi-n alte dăţi. Acum trebuie să mă întorc la minunile Gavoi-ului.

Împreună, la manifestări. Am stat, cuminte, în public. Încercînd să înţeleg italiană. Dar nu asta era important. Ci modul în care reacţiona, la unison, publicul acela copleşitor. Mă rugam deja ca şi la evenimentul meu de duminică după-amiază să vină măcar o sută. Hai, o sută cincizeci, îndrăzneam. Ce frumos ar fi să vină două sute de oameni! Totuşi, totuşi… E prima mea carte în italiană. Conlocutorul meu, scriitorul Claudio Bagnasco, este şi el încă în plină afirmare. Poate moderatorul, Fabio Geda, ziarist la „La Stampa” şi scriitor (publicat de asemenea în România cu două cărţi). Însă, dat fiind că era prins şi-n alte evenimente publice, ar fi fost greu să cred că lumea va veni pentru el. În plus, oamenii se adună pentru scriitori şi cărţile lor, nu pentru moderatori (chiar dacă, altfel, şi ei scriitori). O sută cincizeci ar fi perfect!

Seara, pe străzile din Gavoi. În alte timpuri, exact asta era senzaţia. O sărbătoare din alte vremi. O atmosferă pe care, oricît m-aş juca eu cu vorbele, n-am cum s-o descriu. Nici măcar într-o carte, darmite într-o pagină, şi-aşa mult prea lungă, dintr-un blog. Aşa că să trecem rapid peste noapte.

Sîmbătă: ziua încîntării

Am pus frumuseţile de vineri pe seama entuziasmului. Al meu. Şi al publicului. Am gîndit că e prezent în număr mare la manifestări tocmai pentru că era prima zi şi, fireşte, s-au adunat toţi curioşii. Acum, sîmbătă, am gîndit, aveam să fiu ceva mai temperat. Şi publicul la fel.

Evident că m-am înşelat. Dar înainte de a constata că m-am înşelat, să amintesc, cu ruşine, de mîncărurile sardineze. Să recunosc că am fost răsfăţaţi cu tot felul de mîncăruri tradiţionale, inclusiv celebrii purceluşi de lapte la rotisor, atît de specifici insulei. Şi multe, multe altele. N-o să le înşir aici. Însă aţi priceput că ruşinea vine din faptul că la Gavoi nu pot spune, simplu, că am mîncat. Ci am exagerat gustînd din toate cele pe care am apucat să le gust. Şi cînd spun „exagerat”, vreau să zic „exagerat”.

Către Ileana, seara, după participarea la întîlnirea cu Anne Perry, o naivitate, o exaltare a mea: „O să mă simt cu adevărat scriitor cînd se va face şi la mine coadă la autografe precum la ea”. Eram uluit, puhoiul de lume s-a transformat într-un rînd răbdător, iar scriitoarea britanică a tot scris şi-a tot scris dedicaţii pe cărţi. Fireşte, ea e scriitoare pentru un public larg. Monk, personajul pe care l-a făcut celebru, e un inspector, cărţile ei sînt poliţiste. N-am vrut deci să spun tocmai ce am spus, dar micul diavol n-are cum să nu te-mpingă la asemenea dorinţe cînd eşti luat de valul mulţimii.

Din nou plimbări nesfîrşite. Şi e prima oară în viaţă cînd n-am aşteptat cu năduf ca plimbările să se încheie, deşi Gavoiul e numai un deal şi-o vale, ceea ce alte dăţi (în alte locuri) m-ar fi făcut să mă plîng de epuizări. A urmat Noaptea Mirtului, tot o întîlnire literară, dar întru celebrarea acestei băuturi tradiţionale din Sardinia (după care, spre deosebire de limoncello, trebuie să recunosc că nu m-am prea dat în vînt). Dar dacă tot am pomenit de noapte, cred că e timpul s-ajungem şi la ziua următoare, cea a lecturii noastre.

Duminică: ziua şocului

Să recunosc, mai întîi, că am avut mari emoţii de dimineaţă. Nu mai am de-o vreme în întîlnirile cu publicul. Acum însă (încă o dată îmi afirm admiraţia faţă de editura Aisara) am aflat că urmau să se adune mai toţi cei din editură, veniţi în Gavoi special pentru evenimentul cu pricina. Inclusiv directorul şi patronul, Ignazio. Înţelesesem deja că festivalul e un mare eveniment, dar onoarea asta cu care eram tratat devenea cam năucitoare, creatoare de mari emoţii.

Dacă aveau să fie dezamăgiţi? Dacă nu mă voi descurca bine? Dacă nu se vor vinde cărţi? Dacă voi avea în sală numai cincizeci de oameni (şi era vorba de-o sală mare, în aer liber, aşa încît cincizeci de oameni nici nu s-ar fi văzut, ar fi rămas senzaţia de pustiu)? Dacă, dacă, dacă… Pînă la ora 5.15 după-amiază, cînd era programată prezentarea, am tot fremătat, încercînd să nu las să se-observe. În plus, între timp aflasem că printre invitaţi sînt cîţiva oameni de televiziune celebri în Italia, cîţiva ziarişti la importante publicaţii ş.a.m.d. O altă responsabilitate. Alte transpiraţii.

17.15. Am apărut pe scenă, am îndrăznit să mă uit la oamenii din faţă. Şocul, ziceam. Sala plină ochi. Mulţi în picioare, pe lîngă. Pentru că e timpul, fac un salt peste o oră şi ceva şi spun ce mi-au zis organizatorii. S-au numărat 450 de bilete. Dar, pe lîngă asta, mai erau mulţi intraţi fără bilet – în special invitaţii-scriitori, dar şi traducători, oameni de presă (nu numai ai locului, dar şi cei veniţi aici special pentru evenimente). Adică un public de 550 de oameni, să spunem. Mă limitez la atît, ca să nu mi se pară că mă laud prea tare.

Şi, culmea, a fost momentul în care s-au şi sfîrşit emoţiile. Iar după aia, cînd au apărut aplauzele care ne întrerupeau discursul (Ileana a fost excelentă, traducînd perfect, cu intonaţiile de rigoare), cînd au apărut rîsetele la momentul unor glume fireşti sau al lecturii, am uitat c-am avut vreodată emoţii. Şi-apoi, cînd cei de la Aisara m-au îmbrăţişat, rînd pe rînd, felicitîndu-mă într-atît de frumos încît nu pot să scriu aici pentru că iarăşi ar părea că mă laud, am fost un pic, un picuţ, aşa, ca o adiere, aproape mîndru de mine.

Nu, nu uit. Şi nu mă abţin. Între timp, s-a mai produs şi altceva. S-a mai produs ceea ce, cu o seară înainte, îi spusesem Ilenei, luat de val, c-aş visa să mi se întîmple. Coada. Rîndul la autografe. Care, pentru că mi-am propus să scriu fiecăruia personalizat, ceea ce un scriitor cu o experienţă în sensul ăsta n-ar face niciodată, mi-a provocat dureri de mînă şi, la un moment dat, o uşoară spaimă, că mi se epuizează toate ideile necesare dedicaţiilor.

O bucurie tot în sensul ăsta. După eveniment, la vreo două ore, ne-am dus la o, să-i zicem aşa, tarabă deschisă de organizatori, undeva în oraş, pe care văzusem cărţile mele într-un teanc. Erau şi în librării, acolo nu le-am mai căutat. Dar „taraba” asta era cea oficială, în special de-acolo se cumpărau cărţile invitaţilor. Şi am cerut cartea mea. Nu eu, Ileana. Şi-a venit răspunsul ăla frumos, cu care mă încînt şi azi, din care am înţeles atît: „finita”. Se epuizase şi-acolo, după ce se epuizase şi de la punctul deschis în sala în care se desfăşurase evenimentul.

Seara a urmat o cină tradiţională, undeva la „campagna”. La o fermă în munţi. Un fel de nuntă la ţară, sub o copertină. Cu foc şi purceluş la rotisor şi tot felul de alte mîncăruri ale locului. Cu munţi de jur-împrejur. Prilej tocmai bun de legat sau de strîns prietenii. Şi nu l-am pierdut, chiar dacă la ora 4 dimineaţa, ieri, mă aştepta maşina care avea să mă ducă spre aeroportul din Olbia. Atît. Deşi e mult prea puţin.

Şi încă un pic, promit, şi-apoi termin. Ştiu, în viaţa mea nu m-am mai lăudat atît, dar trebuie să închei aşa. Mariagiovanna Serusi, vicepreşedinta festivalului, i-a spus la sfîrşit Corinei, mulţumită de felul în care s-a desfăşurat prima prezenţă românească, că de-acum îşi doreşte să aibă şi alte participări de la noi. Urmează deci, în anii ce vin, alţi scriitori români. Le garantez că se vor întoarce la fel de entuziaşti ca şi mine. E o minune ce se-ntîmplă acolo. Iar eu, din tot sufletul (care va fi foarte nostalgic la vremea aceea), o să-i invidiez cu un zîmbet pe cei care vor participa la ediţiile viitoare.

Pînă atunci, aştept cu emoţie (frumoasă) participarea mea din toamnă la Mantova. Toţi sînt de acord că Gavoi e al doilea festival ca importanţă din Italia. Iar primul e, mi s-a spus, cel de la Mantova. După experienţa asta, aşteptările mi-au crescut parcă un pic prea mult.

Nu ştiu cum o să vi se pară că, la final, le mulţumesc celor de la ICR-ul din Veneţia şi în special Corinei Bădeliţă (care a fost alături de mine tot timpul) pentru intermedierea poveştii ăsteia frumoase. Nu ştiu cum o să vi se pară că-i mulţumesc, încă o dată, atît de entuziastei şi de profesionistei traducătoare Ileana M. Pop. Sau că-mi scriu din nou încîntarea faţă de toţi cei de la editura Aisara. Dar, chiar neştiind cum o să vi se pară vouă, mie mi-ar părea tare rău să n-o fac. Deci: toate mulţumirile mele!