• Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana
• Volum de povestiri
• Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi, Tîrgu-Jiu
• Colecţie: Debut
• Anul apariţiei: 2000

Descarcă în format .pdf – Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (fragment)

Prezentare

Volumul conţine 12 povestiri şi a apărut în urma cîştigării unui concurs de literatură desfăşurat la Tîrgu-Jiu. Cinci dintre ele („Gumă de mestecat”, „Un om obişnuit”, „Variaţiuni pe o temă normală”, „Mesia” şi „Un om bun”) au fost reluate ulterior în cartea Atunci i-am ars două palme, publicată în 2004. Alături de celelalte şapte texte („Întîlnire”, „Fic”, „Podobromhidroză”, „Plapuma”, „Kwasir”, „Personaj” şi „Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana”), aceste prime proze scurte adunate într-un volum nu pot fi caracterizate printr-o unitate tematică, legăturile dintre ele simţindu-se doar la nivelul abordării: ironie, umor, dar şi un experimentalism care nu se mai regăseşte în nici una dintre cărţile ulterioare. Un volum de circuit extrem de redus, publicat într-un tiraj de (maximum) 300 de exemplare.

Fragment:

O întîlnire

Se asigură că la uşă nu se afla nimeni, apoi reveni, cu paşi înceţi, la telefon. Se speriase pentru un moment, i se păruse că uşa de la intrare se deschisese, avusese impresia unui scîrţîit scurt, hotărît, nervos, atît de cunoscut. Dar nu, uşa era la fel de încremenită ca în urmă cu cinci minute, cu zece, cu douăzeci. Ca de fiecare dată cînd o verificase. Ca de fiecare dată cînd avusese impresia că soţia lui s-a întors din oraş şi se întrerupsese din vreo activitate de-a sa, vreo activitate care n-ar fi fost nicidecum pe placul consoartei.

— A fost o simplă impresie, spuse, după ce ridică receptorul de pe pat şi-l duse din nou la ureche.

— Eu deja mă pregăteam să închid, auzi vocea celuilalt.

— M-aş fi supărat… În fond, de ce să închizi? Ce, n-am voie să vorbesc cu un bun prieten?! I-auzi, mormăi el, indignat, n-am voie… Ce să zic!

Urmară cîteva momente de tăcere. Nici unul dintre nu găsea cuvinte pentru a continua pe aceeaşi idee.

— În fine, se auzi într-un sfîrşit, de la capătul celălalt al firului. În fine, să nu mai consumăm impulsuri degeaba. La ce oră ne întîlnim?

— Nu ştiu… Pe la zece?

— Ar putea să pară suspect, nu crezi? Ştii cum e a mea, dacă ies la oră fixă începe să aibă bănuieli. N-am putea să ne întîlnim la… eu ştiu? Să zicem… zece şi douăzeci? Aşa, nu va bănui nimic. Cine-şi dă întîlnire la o asemenea oră?

Bătrînul începu să hohotească în receptor.

— Că bine zici, cine? Chiar, ha, ha, chiar că e o idee bună. În ultima vreme, prea ne-am întîlnit la ore fixe… Acum, redeveni el serios, ar fi bine să închid. A mea, ţi-am spus, trebuie să se întoarcă. Pe mîine deci.

— La zece douăzeci, nu uiţi!

— Doar nu-s senil, mulţumesc lui Dumnezeu. Nu uit, la zece douăzeci!

Închise telefonul şi surîse mulţumit. Trecuseră deja două zile de cînd nu-şi mai întîlnise prietenul. Îşi sprijini bărbia în palmă şi rămase aşa, privind pe fereastră, cu zîmbetul acela reflexiv întipărit pe figură. „La zece douăzeci, bună idee”, gîndi, chiar înainte de a auzi zgomotul cheilor vîrîte în uşă. Apoi îşi întîmpină soţia.

— Cum a fost în oraş? se interesă.

— Cum să fie? În oraş, ca în oraş. Bine, poftim!

— Bine?

— Bine!

După aceste cuvinte schimbate doar de dragul conversaţiei, bărbatul goli pe îndelete plasele pe care le adusese nevastă-sa, păstrînd, fără să-şi dea seama, un zîmbet pe chip. Se gîndea la păcăleala a cărei victimă va fi ea, iar asta n-avea cum să nu-i provoace o reală plăcere.

— Vesel nevoie-mare, nu-i aşa? auzi deodată vocea femeii.

— Vesel? nu înţelese el.

— Vesel, da.

— Ba deloc, spuse în momentul în care se dumiri. Deloc — şi zîmbetul îi pieri.

Imediat după aceea găsi un motiv pentru a ieşi din bucătărie.

— Vreau să merg la toaletă, îi spuse, mă doare stomacul.

Intră în W.C.-ul de serviciu şi abia aici îşi permise să răsufle uşurat. Fusese cît pe ce să se dea de gol. Zîmbetul ăla… De cînd ieşise la pensie — numai trei luni se scurseseră de-atunci? — petrecea prea mult timp alături de nevastă-sa. Zi de zi, oră de oră… Prea mult! Îndeajuns ca ea să-i poată citi orice gest, să-i poată descoperi orice minciună.

Rămase acolo, în toaletă, zece, poate cinsprezece minute, gînditor, pînă cînd auzi vocea femeii:

— Cît timp te mai doare stomacul?!

Părea enervată, aşa că bătrînul ieşi, nu înainte de a trage apa, deşi nu avea nici un motiv s-o facă. Sau, oricum, motivul nu era cel obişnuit. Intră apoi din nou în bucătărie, străduindu-se să-şi afişeze pe chip expresia lui de zi cu zi, expresia lui inexpresivă.

— Ai stat prea mult în W.C., spuse ea. Ce-ai făcut acolo?

— Nimic.

— Nimic?

— Nimic. Adică… îţi imaginezi.

Începu să cureţe nişte cartofi, pentru că în felul ăsta îşi putea ţine capul plecat fără a da de bănuit. Şi pentru că, oricum, era cazul să pregătească masa de seară. Ea se apucă să spele vasele, momăind cîteva cuvinte de reproş, la persoana a treia, de parcă el nu s-ar fi aflat de faţă: „Stă toată ziua în casă, nu face nimic, boiereşte, domnul, boiereşte, nici măcar vasele nu le spală! Eu alerg prin oraş, fac piaţa, fac toată treaba. Iar el nu ştie decît să se plîngă de artrită, auzi, artrită, de parcă eu n-aş putea să am artrită!”.

În tot acest timp, bătrînul îşi văzu de treabă, terminînd de curăţat cartofii. După care, ridicîndu-se greoi de pe scaun, deschise uşiţa de la masca de sub chiuvetă, pentru a arunca resturile în găleata de gunoi. În acel moment, aproape că simţi goana sîngelui spre creier, iar senzaţiile i se ghemuiră într-una singură, spaimă-uluire-dezamăgire la un loc. Se prăbuşi la loc pe scaun, uitînd să arunce cojile în găleata goală. După un minut, poate două, timp în care se strădui din răsputeri să-şi revină, se adresă neveste-sii, cu voce tremurată:

— Ai dus tu gunoiul?

— Nimic nu faci, spuse ea, de parcă nu i-a fi auzit întrebarea. Mă plîng vecinei de alături că nimic nu faci, ştii ce-mi zice? Lasă, femeie, că-i bătrîn, asta-mi zice. Da’ ştie ea că toată viaţa ai fost la fel?

Bărbatul nu mai simţi impulsul de a o contra, fie şi domol, aşa cum o făcea de obicei. Ar fi trebuit să înceapă iarăşi să-i spună că serviciul lui nu fusese unul ca alte slujbe obişnuite, că el toată viaţa făcuse ore suplimentare întrucît aşa îi cereau şefii, nu pentru că ar fi vrut el. Iar de-aici discuţia ar fi cotit-o spre ceartă, ca de obicei. „Ore suplimentare, da? Lasă că ştiu eu cum e cu orele astea suplimentare. Citesc reviste, să ştii! Dacă pe vremea comunismului nu găseam în reviste sfaturi bune despre căsnicie, acum găsesc. Acum am aflat eu ce au înseamnat cu adevărat orele alea suplimentare. Veneai obosit, nu lucrai nimic, te tolăneai în pat ca belferu’. Ha, ha! ore suplimentare? De ce erai aşa «obosit»? Las’ că ştiu eu. Ştii şi tu! Şi am suportat o viaţă întreagă asta! O viaţă întreagă!” Da, cam aşa se întîmpla de obicei, rămînea în cele din urmă fără replică şi o asculta, resemnat, vorbindu-i despre amante imaginare şi beţii colective la care nu participase. Şi totuşi, intra în capcana asta, simţea nevoia s-o contreze, fie şi blînd. Nu însă şi acum. Acum nu-i mai păsa de învinuiri, nu mai avea chef de discuţii dintr-astea.

— Ai dus tu gunoiul? repetă el.

— Azi dimineaţă, cînd încă dormeai, îl lămuri. Nu te mai saturi de somn…

Bătrînul nu-i luă în seamă comentariul.

— Azi dimineaţă?! aproape că ţipă. De ce? Găleata nu era plină!

— Nu era. Dar omul harnic nu aşteaptă să se umple găleata ca să ducă gunoiul.

Bărbatul îşi puse mîinile în cap, bolborosind ceva pentru sine. Apoi se ridică.

— Vreau să merg la toaletă, îi spuse, mă doare stomacul.

— Tocmai ai fost!

— Şi ce să fac? Mă doare…

Ieşi din bucătărie, aproape fugind. Se simţea ameţit, trupul îi tremura, totul se întîmplase pe neaşteptate, iar el era prea bătrîn, al dracului de bătrîn pentru a mai suporta asemenea emoţii. Zi de zi trebuia să-i accepte ei toanele, iar uneori, la naiba, uneori îi venea să-i pună, aşa, mîinile în jurul gîtului… Nu, asta nu, era o prostie. Dar, zău, uneori… Ce i-a venit, mama mă-sii, să ducă gunoiul? De ce a apucat-o tocmai azi excesul de hărnicie? În felul ăsta îşi concepuse el bătrîneţea? Cu zile plicticoase, împietrite, cu discuţii stupide, lipsite de orice sens? Tot decorul ăsta anost, apartamentul în care locuiau de… cine mai ştie de cîţi ani, cine mai vrea să ştie de cîţi ani? Iar cînd i se întîmplă şi lui să găsească portiţe de ieşire, iată, vine ea şi strică totul. Oare pentru nevastă-sa clipele de bucurie erau acelea în care îi pricinuia tot felul de necazuri? Da, probabil… De fapt, nu. Ea mai avea şi alte clipe de bucurie. Alea în care primea vizita fiicei lor. Ar fi fost şi pentru el momente fericite, sigur ar fi fost. Dacă n-ar fi existat copiii ăia prost crescuţi de fiică-sa, de soţul fiice sale, mai bine spus. Îl speriau, urlau pe neaşteptate, se distrau ţipîndu-i în ureche, alte emoţii, alt calvar, ce tîmpiţi!

Îşi dorea atît, nu mult, atît: să mai stea din cînd în cînd de vorbă cu prietenul său, vechiul, dragul lui prieten, fost coleg de serviciu, ieşit şi el la pensie în urmă cu două luni, păzit şi el de o nevastă arţăgoasă. Şi nici asta nu i se permitea. Nu, aşa nu se mai putea. Era momentul unei revolte, era momentul să-şi dovedească autoritatea de bărbat, pentru că, în asemenea condiţii, era imposibil de trăit. Mama mă-sii, i-a venit ei să ducă gunoiul!

— Nu cred că te doare burta, îi întrerupse nevastă-sa cugetările de dincolo de uşă. Ieşi odată de-acolo!

— Imediat!

Şi ieşi, uitînd să mai tragă apa.

Femeia îl privi încruntată, apoi îl dădu deoparte cu mîna şi intră în toaletă.

— N-ai făcut nimic! urlă.

— N-am putut! ţipă şi el.

— N-ai putut?

— N-am putut!

Se priveau unul pe celălalt ca doi adversari. Femeia, în uşa W.C.-ului de serviciu, bărbatul, pe hol. Amîndoi îşi păstrară poziţiile cîteva secunde, aşteptînd fiecare mişcarea celuilalt. Dar nu se întîmplă nimic, aşa că, în cele din urmă, ea spuse, cumva ameninţător:

— Bine…

Trînti uşa toaletei, trecu pe lîngă bătrîn împingîndu-l cu umărul şi intră iritată în bucătărie. „Mojicul!”, se auzi de-acolo. „Mă tratează ca şi cum n-aş fi soţia lui, ca şi cum n-ar trebui să ştiu ce gînduri are.” Însă el n-o luă în seamă. Intră în sufragerie şi se aşeză, cu o stranie senzaţie de mulţumire, într-un fotoliu. În sfîrşit, o înfruntase! După trei luni, ce trei luni, după o viaţă întreagă, o înfruntase! Fără doar şi poate, soţia lui simţise revolta din vocea sa. Acel „N-am putut!”, rostit pe un ton aspru, hotărît, demonstra un punct de vedere bine susţinut, bătăios, ferm.

Satisfacţia îi invada încet corpul. De-acum ştia ce-avea să facă: se va revolta, în aceeaşi măsură, şi în faţa tîmpiţilor de nepoţi. Credeau ei că aveau să-l mai sperie? Credeau ei că-i vor mai urla multă vreme în urechi cînd el va moţăi într-un fotoliu? Ha! Să mai încerce! Se va preface doar că doarme şi, cînd ei se vor apropia, se va ridica brusc şi va urla el primul. Va urla aşa: „Huuuuuu!”. Să vedem atunci, să vedem…

Multă vreme, acolo, în fotoliu, bătrînul concepu diverse planuri, stîrnit de acel „N-am putut!” adresat soţiei. „Să vezi cînd o să-i povestesc mîine prietenului meu”, gîndi el, la un moment dat, fericit. „Prietenului meu? Mîine?”, îşi domoli apoi, brusc, entuziasmul.

Se ridică din fotoliu, cu toate neliniştile renăscute, şi se îndreptă spre bucătărie. Nevastă-sa, încruntată, se apucase să şteargă mobila de praf.

— Uite ce e, spuse bărbatul, am de gînd să fac curat în biroul meu. Am multe lucruri acolo, lucruri de care nu mai am nevoie.

Şi, fără să mai aştepte părerea ei, plecă spre camera în care se afla biroul. Din păcate, întreaga viaţă fusese un om ordonat. Aruncase de mult toate lucrurile care-i erau nefolositoare, le aruncase imediat după ieşirea la pensie. Iar altele, care puteau să pară lipsite de interes, reprezentau amintiri. De amintiri nu putea să se debaraseze aşa, cu una cu două. Şi totuşi, ceva trebuia aruncat.

Mai întîi, rupse cîteva foi goale din caiete vechi, le făcu ghem şi le puse deoparte. Dar, în scurt timp, termină de rupt toate foile nescrise din caietele pe care le avea, şi tot nu reuşi s-adune măcar un ghem cît o minge de fotbal. Ceea ce, fireşte, nu era suficient. Nicidecum. Aşa că, oftînd, distruse unul dintre caiete în întregime. Mai găsi apoi un pix rupt, iar într-o cutie, descoperi un tub aproape gol de spray bărbătesc, o cremă de ghete despre care nu ştia ce mai reprezenta pe scara amintirilor, o ramă de fotografie care, demult, încadrase imaginea sa şi a unei iubite din tinereţe — nu-şi mai amintea numele ei, dar, se vede treaba, fusese o iubire importantă, din moment ce mai avea rama — şi cîteva plicuri învechite, din care avu grijă să scoată scrisorile. În fine, mulţumit, vîrî într-o pungă toate aceste lucruri şi, revenind în bucătăria în care nevastă-sa deja aranjase masa, aruncă totul în găleata de gunoi.

— Iar s-a umplut, îşi atenţionă el soţia, arătînd cu degetul.

— Nu-i chiar plină, replică ea, într-o doară.

— Dar nu spuneai tu că omul harnic nu aşteaptă pînă se umple găleata? Mîine, îmi pare rău, va trebui din nou să duci tu gunoiul.

Pentru o fracţiune de secundă, simţi o emoţie puternică. Replica asta era foarte importantă, era cheia întregului plan. Era şi riscantă pînă la urmă, dar trebuia încercat. Dacă ar fi spus: „Mîine dimineaţă va trebui să duc eu gunoiul”, ar fi fost o problemă. Ea s-ar fi putut prinde. „Ai umplut găleata de gunoi în mod special, nu? Ca să ai ce să duci! De ce vrei să duci gunoiul?” — şi altele de genul ăsta. Aşa că trebuia încercată o altă strategie. O diversiune. Una riscantă. Iar aşteptarea răspunsului dură, aşa i se păru lui, o veşnicie.

— Eu?! izbucni în cele din urmă femeia. Nu ţi-e jenă? Anume ai umplut iarăşi găleata, pentru a mă pune la muncă! Toată viaţa m-ai chinuit, leneşule! Şi eu am suportat ca o sfîntă! Fă aia, fă ailaltă, că domnul are „ore suplimentare”, vezi-Doamne! Dar gata. Gata! Mîine, ascultă-mă bine, mîine tu o să duci găleata de gunoi!

Emoţia îi fu înlocuită de satisfacţie. Aşa că se aşeză, fără să mai comenteze, la masă şi începu să mănînce. „Psihologie inversă” se bucură în sinea lui. „Se vede treaba că nu doar tu te-ai obişnuit cu mine în astea trei luni şi în întreaga viaţă. Şi eu te cunosc, nevastă, şi încă bine.”

Continuă să se bucure şi în pat, în întuneric, înainte de a adormi.

***

Îl văzu pe prietenul său de la depărtare. Îl recunoscu imediat, după halatul albastru în care aceste se îmbrăca de fiecare dată cînd se întîlneau.

Cînd fură destul de aproape unul de celălalt, se îmbrăţişară.

— Hai, spune, se grăbi să-i vorbească fostului său coleg de serviciu, ce-ai mai făcut în ultimele zile?

De fapt, nu-l interesa ce făcuse acesta în ultimele zile. Ardea de nerăbdare să-i povestească el despre cum îşi înfruntase soţia. Acel „N-am putut!” rostit nervos, hotărît, cu un aer decisiv, care nu mai accepta comentarii, se transformase, şi cu ajutorul imaginaţiei sale, într-o revoltă copleşitoare. Într-un gest brav, care marchează vieţi. Fie ele vieţi ajunse la senectute. Ar fi vrut să-i spună asta cît mai repede prietenului său. Dar se gîndi să fie politicos. Şi-apoi, n-ar fi părut lăudăros dacă s-ar fi apucat să-i povestească aşa, direct, din prima clipă?

— Am dormit mare parte din timp, ce altceva să fac? Viaţă de pensionar, deh! A mea a stat continuu acasă. N-am putut să fac un pas, dom’le, un pas. Şi cînd te-am sunat am profitat de faptul că făcea baie, ştii asta.

— Daa…, făcu gînditor bătrînul, deşi nu auzise mai nimic din ce-i spusese fostul său coleg. Eu… Uite ce e, m-am abţinut să încep cu asta, dar trebuie să-ţi spun: eu am avut o ceartă serioasă cu a mea.

Celălalt nu păru surprins.

— Şi eu am permanent certuri din astea, spuse, dar o las să urle şi gata. După un timp, îi trece.

— Nu, domle, n-ai înţeles, se simţi cumva jignit bătrînul. Am spus că am avut o ceartă serioasă, nu că m-a certat ea. Adică, vezi tu, de data asta am pus eu punctul pe i!

Fostul coleg îl privi mai întîi neîncrezător, apoi spuse:

— Ei, na!

— Da, domle, vorbesc cît se poate de serios! Şi, după ce i-am spus ce am simţit nevoia să-i spun, crede-mă, a tăcut.

Observă pe chipul prietenului său o umbră de invidie, iar asta îl făcu să se simtă bine. Extrem de bine.

— Şi tu ar trebui să faci acelaşi lucru, se simţi îndreptăţit să dea sfaturi. N-are rost să le mai suportăm toanele şi acum, la bătrîneţe. Dacă se supără, ce? Divorţează?

Începu să rîdă în hohote şi fu urmat, la scurt timp, de prietenul său.

— Şi dacă divorţează, ce? spuse şi acesta, rîzînd.

— Chiar aşa, ce?

O vreme se bucurară amîndoi de idee, apoi rîsetele se estompară, încetul cu încetul. După aceea, se aşternu între ei o tăcere enervantă, nepotrivită, una care contrasta puternic cu momentele aproape eroice de mai înainte.

— Au trecut mai bine de cinci minute de cînd sîntem împreună, observă în sfîrşit fostul coleg.

— Da, au trecut, oftă bătrînul. Să le ia naiba de minute…

— Să le ia naiba de minute, îl îngînă celălalt. A mea o să se supere dacă mai întîrzii.

— Şi-a mea. După cearta de ieri n-ar fi bine s-o stîrnesc iarăşi. Nu de alta, dar m-am hotărît s-o înfrunt aşa, o dată pe săptămînă, să zicem. Altfel, ce rezolv? Omul deştept, spuse şi duse degetul arătător la tîmplă, o ia încetişor. Picătura chinezească. Dacă mă cert iarăşi, acum, se ajunge la un scandal monstru şi atît. Dacă o iau încetişor, o dată pe săptămînă, treptat o s-o schimb. Sînt sigur… Hm… Serios acum, ar trebui s-o faci şi tu.

Omul în halat îl privi lung, încuviinţînd cumva din cap. Dar se vedea că nu era foarte convins de prietenul său.

— Mda, spuse el, apoi îşi trecu mîna peste chelie. Mda… Uite, nu ştiu dacă-ţi mai pot da telefon. Aşa că ar fi mai bine să stabilim de-acum cînd ne întîlnim.

— Păi… Să rămînă pe poimîine, la ora nouă?

— Oră fixă? zîmbi fostul coleg. N-ar fi mai bine la… să zicem… nouă şi zece?

— Ai dreptate, îşi dădu cu palma peste frunte bătrînul. Ora fixă e riscantă. O şi aud: „La nouă fix? Haida-de! De ce? Nu cumva ţi-ai stabilit cu prilejul ăsta şi-o întîlnire?”.

— Da, vezi?… Şi-a mea s-ar putea prinde. Nu ştiu, sînt imprevizibile. Sînt şi deştepte, ce să mai…

— Aici n-am cum să te contrazic, dădu din umeri bătrînul. Sînt, într-adevăr, deştepte. Oftă lung. Deci rămîne pe poimîine, la ora nouă şi zece?

Celălalt dădu din cap, încuviinţînd. Apoi, cei doi îşi strînseră mîinile, cu căldură. Cu prietenie. Cu acea prietenie care îi lega încă din tinereţe, acea prietenie cu care trecuseră printr-o slujbă deloc uşoară, o slujbă în care orele suplimentare fuseseră cu adevărat ore suplimentare, şi nu scuze faţă de soţii.

Cîteva clipe mai tîrziu, fiecare intră pe scara blocului în care locuia, ducînd în mînă găleata de gunoi golită şi sperînd ca, peste două zile, la ora nouă şi zece, găleţile să fie din nou pline, pentru a putea fi duse la lada de gunoi.

Referinţe critice:

„— Am înţeles că repudiezi una dintre cărţile tale. Care e aceea şi de ce o renegi?
— Da, e vorba de volumul de povestiri Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana. E o poveste aici… O s-o spun. Am participat, în urmă cu vreo şapte ani, cred, la un concurs de proză scurtă la Festivalul «Tudor Arghezi» din Tîrgu-Jiu. Neavînd imprimantă la vremea aceea, am trimis la acel concurs toate textuleţele, povestirile sau fragmentele de povestiri pe care le aveam printate «prin vecini». Surpriza a fost că am cîştigat cu ele marele premiu, iar bonusul era publicarea unei cărţi. Fireşte, fericit, m-am întors în Iaşi, am făcut o selecţie a textelor mele de pînă atunci, am tehnoredactat cartea (adică am paginat-o) şi i-am făcut coperta, nu eu, ci nişte oameni care se pricepeau, însă pe banii mei, mai mult, am corectat titlul povestirii care avea să dea şi titlul volumului. Noul titlu era: Lumea văzută printr-o fantă de mărimea unei ţigări cu marijuana. Am făcut toate astea pentru că aşa m-am înţeles cu oamenii de-acolo, din Tîrgu-Jiu, în special cu un anume domn Viorel Gîrbaciu, care se afla pe-atunci în fruntea inspectoratului judeţean de cultură. I-am trimis domnului respectiv discheta, cu cartea numai bună de tipărit, însă am avut îndrăzneala să scriu şi un «Cuvînt înainte», în care ironizam cîteva personalităţi culturale ale zilei. Domnul Gîrbaciu, care mi-a confirmat telefonic primirea dischetei, s-a speriat, bănuiesc eu acum, de respectivul «Cuvînt înainte». N-a avut însă bunul-simţ să-mi spună că s-a speriat. Şi aşa se face că, în timp ce mie la telefon îmi spunea că e totul în regulă, i-a lăsat, se pare, pe angajaţii lui să se ocupe de… versiunea cealaltă a cărţii, adică de textele, fragmentele de povestiri şi povestirile care fuseseră trimise, în deplin haos, la concurs. Neştiind că domnul Gîrbaciu avea discheta cu cartea în bună regulă, ei au cules textele şi mi-au făcut o carte de toată frumuseţea: pe lîngă faptul că multe dintre respectivele texte nu îşi aveau locul într-un volum, căci la concurs le trimisesem cumva în dorul lelii, cartea mea, apărută cu titlul iniţial, care nu sună tocmai bine, are şi, în medie, zece greşeli de literă şi gramaticale pe pagină (produse la culegerea textelor), în plus, lipsesc fragmente, uneori esenţiale, din puţinele mele povestiri bune cuprinse acolo… E o carte de tot rîsul. Le-am cerut respectivilor să n-o distribuie, dar am găsit-o chiar într-o bibliotecă ieşeană. Bineînţeles că eu n-am cum să o recunosc, pentru că nu eu am conceput-o. E o… antologie de texte. Or, eu mă gîndeam că trebuie să scriu de-acum încolo cîteva cărţi valoroase şi, în plus, poate chiar să mor un pic pînă să ajung să-mi facă (alt)cineva o antologie de texte…” (Mariana CODRUŢ, interviu cu autorul, în „Contrafort”, ian-feb. 2005)