• Circul nostru vă prezintă:
• Roman
• Ediţia a II-a, revăzută, Polirom, Iaşi (Ediţia I, Polirom, Iaşi, 2002)
• Colecţie: Ego. Proză
• Anul apariţiei: 2007
• Preţ: 27,95 lei
• Traduceri: Dalkey Archive Press (SUA, 2009), L’Harmattan Kiado (Ungaria, 2009), Aìsara (Italia, 2011); Sphinx Publishing (Egipt, 2011)

Descarcă în format .pdf – Circul nostru vă prezintă: (fragment)

Download as .pdf – Our Circus Presents: (sample)

Seite als .pdf download – Unser Zirkus zeigt heute: (auszug)

Prezentare

Proza lui Lucian Dan Teodorovici lasă impresia de lavă abia răcită sub care poţi ghici, prinse de-a valma, chipurile contorsionate ale unor oameni cu identitate incertă. Nu întîmplător personajele sale nu au nume. Aflăm despre ele atît doar cît autorul vrea să ştim. Restul provine din forţa sugestiei, din dorinţa de a ne arăta că sub peisajul aparent cenuşiu lucrurile fierb. Circul nostru vă prezintă: afişează o concepţie arhicunoscută despre lume, însă regia spectacolului e cu totul diferită, originală. Nu avem femeia cu barbă, omul care rupe lanţul sau clovni cu feţe mînjite caraghios. Avem, în schimb, nişte profesionişti ai prestidigitaţiei cu viaţa care se hrănesc dintr-o iluzie comună: aceea că, dacă nu azi, mîine cu siguranţă se vor sinucide, fie aruncîndu-se de la fereastră, fie spînzurîndu-se de o şină de cale ferată. Dacă-i scuturi bine, din mîneci le sar panglicile cu care vor să-şi prindă spectatorii, cărţile de joc cu care vor să ne amăgească şi să se autoamăgească. Autorului îi revine postura de iluzionist principal, asumîndu-şi un rol parodic, tocmai pentru a-şi putea strecura la momentul potrivit adevăratul număr de senzaţie: existenţa absurdă din care facem cu toţii parte.

Fragment:

Un nebun se plimbă pe stradă, trăgînd după el o funie. Cineva, care a avut răbdarea să-l privească o vreme, se apropie de el şi-l întreabă, uimit:

— Dom’le, de ce naiba tragi funia aia după tine?

Nebunul dă din umeri, apoi îi răspunde, dovedind o logică de necombătut:

— Am încercat s-o împing, dar se îndoaie!

De o asemenea logică dă dovadă şi amicul meu băutor de whisky. Deşi el pare foarte raţional în timp ce-şi plănuieşte moartea, ceva nu se potriveşte, ceva nu stă în picioare.

Chiar dacă de fiecare dată m-am simţit inferior din punct de vedere, să-i spunem, intelectual în prezenţa lui, întotdeauna am avut o senzaţie ce funcţiona ca o supapă pentru complexele mele. Cu alte cuvinte, prin ceva mă simţeam superior lui, mă simţeam mai profund. Anume prin aceea că eu am înţeles, în ceea ce-l priveşte, că sinuciderea în sine este un fapt artistic, şi nu forma pe care o îmbracă ea. Adică am pus fondul înaintea formei, ceea ce denotă, fără doar şi poate, o sclipire de gîndire, care lui i-a lipsit întotdeauna. El a mers — şi, după cum se vede, merge în continuare — pe o logică ce pare de necombătut, dar una cît se poate de întortocheată, asemenea nebunului care trage sfoara după el, pentru că nu o poate împinge. Astfel, dacă-i pui întrebarea: „Dom’le, de ce naiba vrei să bei atîta whisky?“, el îţi răspunde, simplu: „Pentru ca să mor artistic, prietene“. Şi îi scapă ceva în răspunsul dat destul de emfatic: faptul că, oricum, moartea sa e artistică prin lipsa unui scop, a unei explicaţii pentru care se produce, şi nu prin modul în care se ajunge la ea. În fine, poate nu merită să-mi bat atîta capul cu asta…

Amicul meu băutor de whisky ne primeşte în locuinţa lui, foarte vesel, împopoţonat ca pentru nuntă. Aduce imediat două scaune, le aşază lîngă un perete, la cîţiva metri de patul său, ca pentru vizionarea unui film, şi ne invită să ne aşezăm. După care, la fel de jovial, mîndru, scoate de sub pat o găleată plină cu licoare brună şi o aşază în faţa noastră.

Cu ceva vreme în urmă, cinci sau poate mai mulţi ani să fi trecut de atunci, cu ocazia unei aniversări la care fusesem invitat de-un văr de la ţară, toţi cei prezenţi acolo am reuşit să ne îmbătăm într-un asemenea hal încît, la trezire, nici unul nu-şi amintea mai nimic din ce se întîmplase în timpul petrecerii. Cert este că, în dimineaţa ce a urmat chefului, toţi oaspeţii am privit cîteva minute, cruciţi, calul care necheza, liniştit, în mijlocul sufrageriei vărului meu. Şi, cîtă vreme ceilalţi se întrebau cum naiba ajunsese calul acolo, cine îl adusese din grajd în casă, eu, căzut în admiraţie, trăiam cu nesaţ conştientizarea nepo-trivirii aceleia dintre covoarele scumpe şi bălegarul împrăştiat pe ele, dintre calul nechezător şi bibelourile din vitrină. În momentul în care au scos animalul pe uşă, am fost cuprins de o senzaţie destul de greu explicabilă. Un regret pe care, probabil, doar construc-torii îl mai simt, cînd se gîndesc la prăbuşirea Colosului din Rhodos, sau literaţii, cînd îşi amintesc de distrugerea Bibliotecii din Alexandria.

Într-un fel, cam asta se întîmplă şi acum. Imaginea whisky-ului scump, clipocind într-o găleată de duzină cumpărată cu cîţiva lei de la vreun magazin dosnic, îmi provoacă plăcere. Dar, în acelaşi timp, îmi provoacă şi o uşoară senzaţie de disconfort, gîndindu-mă la ceea ce are de gînd să facă amicul meu gătit ca pentru nuntă. Dacă ar fi după mine, aş ţine găleata aceea într-o vitrină, invitînd oamenii să se minuneze la vederea unei asemenea nepotriviri.

— O cafea?

Deţinătorul găleţii îmi întrerupe şirul de gînduri, trezindu-mă la realitate. Accept o cafea. Şi, în timp ce el pune apa la fiert, mă interesez cum a reuşit să strîngă banii necesari pentru atîta băutură.

— N-o să-ţi vină să crezi, prietene, zice, revenind din bucătărie. Mult timp am căutat tot felul de mijloace pentru a strînge bani. Am muncit pe unde am fost primit, dar niciodată n-am fost capabil să rabd de foame, doar pentru a-mi îndeplini visul. Aşa că am cheltuit banii. Am vrut să mă împrumut, dar, ştiind că n-o să înapoiez niciodată împrumutul, am avut remuşcări. M-am rugat la biserică, mi-a trecut prin minte chiar să cerşesc. Niciodată însă nu m-am gîndit să joc la loto. Pînă în urmă cu două săptămîni. Cine ar fi crezut? Am jucat şi am avut noroc, nu glumă: mi-au ieşit numerele!

— Multe?

— Ce multe? pare el nedumerit de întrebare.

— Numere.

— Ei, n-am luat potul cel mare, normal. Dar am cîştigat suficient pentru a-mi putea cumpăra costumul ăsta, spune, arătînd spre haine şi fandosindu-se într-o rotire ce-ar fi demnă de-o prezentare de modă. Şi, mai ales, suficient pentru a-mi permite să iau zece litri din cel mai bun whisky. Ba chiar, după toate astea, mi-au mai rămas bani. Dar ăia i-am pus deoparte, pentru înmormîntare.

Îi admir înţelepciunea de a se fi gîndit la toate, inclusiv la cheltuielile de înmormîntare. Dar, în acelaşi timp, simt cum mă roade invidia gîndindu-mă la asemenea noroc. Mă liniştesc însă repede, jurîndu-mi că voi juca şi eu la loto de-acum înainte.

***

Chiar dacă atmosfera ar trebui să fie una destinsă, avînd în vedere faptul că ea se suprapune unor împliniri neaşteptate survenite în viaţa amicului meu fost teolog, simt ceva apăsător în coşul pieptului. Nu ştiu de ce. Oricum, această senzaţie se accentuează în momentul în care o văd pe gazda noastră turnînd cafea în ceşcuţa prietenului cu bretele portocalii, de a cărui prezenţă am cam uitat în ultimele minute.

— Zahăr? ne întreabă, în continuare bine dispus, cel care ne-a invitat.

— N-ai putea, îl aud pe însoţitorul meu, să ne dai în locul cafelei cîte-o cană de whisky?

Şi iată explicaţia pentru senzaţia înghesuită în coşul pieptului meu! Îmi răsună brusc în urechi, iarăşi, vocea asistentei de la dispensar: „Dacă-i daţi un rachiu, vă povesteşte tot“. Cum am putut să uit? Îmi dau seama, puţin cam tîrziu, e adevărat, că am făcut o greşeală aducîndu-mi oaspetele aici. La fel crede şi celălalt, care îşi holbează ochii la noi, de-a dreptul stupefiat de îndrăzneală. Apoi se răsteşte spre mine, ignorîndu-l pe cel cu care am venit:

— Tu nu i-ai spus ăstuia ce vreau să fac?

— Ba da.

Sînt realmente speriat de ce ar putea să iasă din gafa făcută de cel cu bretele portocalii. Dacă vom fi daţi afară? Cum, mama mă-sii, am putut să uit? Fără doar şi poate, e vina mea. Ar fi trebuit să-i atrag atenţia prietenului meu să se abţină, indiferent de cît de mult l-ar tenta găleata aceea cu alcool.

— A glumit, încerc eu să dreg cumva situaţia, apucîndu-l în acelaşi timp cu două degete de pulpa piciorului pe însoţitorul meu şi strîngînd cu toată puterea.

— Ce dracu’ ai!? sare ăla de pe scaun, frecîndu-şi cu mîna locul în care l-am strîns.

Şi, în timp ce eu mă străduiesc să-i fac cu ochiul conspirativ, îmi cîrpeşte pe nepregătite o palmă peste faţă, o palmă suficient de puternică pentru a mă răsturna, cu tot cu scaun, pe covor. În clipele în care încerc să mă dezmeticesc, raţiunea, înghesuită într-un colţ al minţii, îmi cere să nu reacţionez, să mă comport normal, mai ales ţinînd cont de faptul că nu mă aflu în casa mea. Din nefericire însă, raţiunea îmi dictează foarte puţine fapte, aşa că, odată ridicat, ripostez cu toată puterea, lovindu-l cu pumnul pe agresorul meu. În învălmăşeala brusc creată, apuc totuşi să-l văd pe amicul băutor de whisky luînd speriat găleata în braţe, ca pentru a o proteja. Gestul vine prea tîrziu însă. În clipa următoare, cel cu bretele portocalii, răcnind, se repede spre mine, împingîndu-l pe fostul teolog care, cu găleata în braţe, tocmai s-a băgat între noi. Aşa se face că, în vreme ce ne tăvălim pe covor, lovindu-ne haotic, luptîndu-ne fără vreun motiv întemeiat, un vaier prelung umple încăperea…

În momentul ăsta, ca la comandă, încetăm bătaia stîrnită din senin. Ceea ce ne oferă prilejul de a o vedea pe gazda noastră în genunchi, tînguindu-se zgomotos în faţa găleţii răsturnate, în faţa petei de băutură scumpă care se lăţeşte, cu fiecare clipă ce trece, pe covor.

***

Stăm, mîhniţi, în jurul mesei pe care tronează găleata. În ciuda situaţiei de-a dreptul tragice, amicul meu care plănuise să se omoare azi nu mai găseşte puterea să ne reproşeze nimic. Plînge doar, cu capul în palme. Iar noi încercăm să-l consolăm. Mîngîindu-l pe spate (cel cu bretele portocalii). Sau pe cap (eu).

Am reuşit să strîngem, cu un tifon, o mică parte din băutura vărsată pe covor. Care, adăugată celei rămase în găleată, face ca, în momentul de faţă, pe masă să se afle unul sau poate doi litri de whisky. Fiecare dintre noi are cîte o cană plină de licoare în faţă, fiecare încearcă să-şi topească amărăciunea bînd din cana sa. Cu siguranţă însă, cineva este mai puţin deranjat de situaţie, iar acel cineva, în pofida suspinelor vinovate, este prietenul meu cu bretele portocalii. În fond, el a obţinut ce şi-a dorit. Acum poate, fără să întîmpine rezistenţa gazdei noastre, să bea cît doreşte din găleata cu băutură.

Atmosfera nu e defel îmbunătăţită nici în momentul cînd cel mai suferind dintre noi, amicul meu care a ratat o nouă sinucidere, izbucneşte într-un rîs isteric. Ba, mai mult, reuşeşte să ne sperie, în clipa în care îşi împinge cu putere scaunul, chiuind, şi se urcă pe masă, începînd să danseze în jurul găleţii. Reacţia asta numai normală nu e, aşa că, parcă înţeleşi, îl prindem de picioare şi îl coborîm.

Rîsetele n-avem cum să i le oprim însă. Printre hohote, se-apucă să vorbească:

— Şi uite-aşa, fraţilor, ha, ha, de mîine, în loc să-mi văd de treabă pe ailaltă lume, revin la meseriile mele de bază: şomer şi vînător de recompense! Că la loto nu mai am eu şansa să cîştig a doua oară!

„Vînător de recompense“ e doar o denumire pompoasă pe care şi-o dă, numind în felul ăsta acti-vitatea sa de hingher amator sau, mai bine spus, de om care hălăduie zile întregi pe străzi în căutarea unor cîini de rasă. Odată ce găseşte un astfel de cîine, amicul meu caută în ziar rubrica de anunţuri care încep cu „Pierdut cîine de rasă, în zona…“. Dacă vreun anunţ conţine date care se potrivesc cu cele ale cîinelui găsit de el şi, mai ales, dacă se încheie cu „Ofer recompensă găsitorului“, se prezintă la uşa pro-prietarului cu patrupedul. Dacă nu, cîinele îşi recapătă libertatea. De multe ori însă, ţinînd seama de faptul că nu mulţi cîini se pierd aşa, tam-nisam, de stăpînii lor, amicul meu îi ajută să se piardă, fără prea multe reţineri.

— Ai spus că ai ţinut deoparte bani pentru înmormîntare. Îi poţi cheltui pe alţi zece litri… Deci mai ai încă posibilitatea să te omori, îl încurajez eu.

Mă priveşte ca pe unul căzut din lună, încetînd să mai rîdă.

— Şi să nu fiu îngropat cum se cuvine? Eşti nebun!? ţipă la mine. Ce, vrei să mă incinereze ăştia?

Din cum mă priveşte, ar trebui probabil să-mi dau seama că ideea asta e de-a dreptul idioată. Dar, nu ştiu de ce, mie mi se pare că n-ar fi mare diferenţă între a fi îngropat şi a fi incinerat, din moment ce, oricum, respectivul act se petrece după moarte. Şi, naiv, îmi exprim părerea asta.

— Uite, se vede că nu ştii nimic, încearcă el să mă lămurească, coborînd vocea. Dar, spre deosebire de tine, eu mai citesc cîte ceva. Am citit că, dacă eşti ars, în clipa în care temperatura corpului tău ajunge la nivelul temperaturii din corpul unui om viu, revii, pentru o secundă, la viaţă. Înţelegi?

De astă dată e rîndul meu să-l privesc ca pe unul picat din lună. Dar nu-mi dă prea mult timp să filosofez pe marginea acestei idei, pentru că, ridicînd iar vocea, îmi spune:

— Şi ce nevoie am eu de încă o secundă de viaţă!? Ia, zi-mi: ce nevoie am!?

Firesc, n-are nevoie de acea secundă. Aşa că, fără să mai comentez, iau în mînă ceşcuţa mea de whisky şi o dau pe gît. În tăcere deplină, ceilalţi doi îmi urmează exemplul.

***

Afară începe să se-ntunece. Cu o seară înainte, cam pe la ora asta, îl căram în spate, spre dispensar, pe prietenul meu cu bretele portocalii. Acum, în aceeaşi cameră cu el şi cu amicul care tocmai a ratat o sinucidere, sorb o ultimă înghiţitură de whisky, întins pe covorul umed, privind tavanul care se roteşte ca o morişcă deasupra mea. Mi-e rău şi mă cutremur de rîs, aducîndu-mi în minte, cu multe eforturi, imagini din ultimele două zile. Şi cînd mă gîndesc că totul a început cu pofta mea, cu nevinovata (sau, poate, preavinovata) mea poftă de a găsi o femeie! Cu care aveam de gînd, ha, ha, să îmi petrec o noapte. „Iată unde te poate aduce dorinţa de sex, se răzleţeşte un gînd de celelalte, iată unde te pot aduce femeile!“

— Unde te pot aduce femeile? aud, de undeva din cameră, glasul prietenului cu care mi-am petrecut dimineaţa pe pervaz ori glasul amicului vînător de recompense ori ambele glasuri deodată.

Îmi dau seama că am vorbit cu voce tare, ceea ce, nimeni nu o poate nega, e curată idioţenie. Să vorbeşti cu voce tare, cînd gîndurile tale vor să vorbească încet, adică să spui ce-ţi spun gîndurile, adică… nu prea ştiu de ce rîd, dar rîd; asta ştiu, pentru că-mi aud rîsul, şi doar nu pot să aud ceva ce nu există, nu-i aşa?

— Unde te pot aduce femeile!? ţipă, de undeva din cameră, spre mine, glasul prietenului, ori glasul ami-cului, ori glasurile lor combinate.

— Habar n-am.

Şi sînt sincer, habar n-am, nu mai ştiu unde te pot ele aduce. În pat, unde altundeva? Sau poate nu. Chiar că nu mai ştiu ce-am vrut să zic. Şi, în fond, de ce-i interesează pe ei unde te pot aduce femeile?

— Care femei?

Mă sprijin în cot, ridicîndu-mă uşor pentru a vedea din care parte vine întrebarea, adică din partea cui vine întrebarea, iar tavanul se înclină spre mine, aşa că mă apăr cu mîna şi înjur tavanul. După care rîd. Cum am putut să înjur tavanul? „Vezi, asta-i problema mea: înjur tavanul. Deşi, trebuie să recunosc, prea multe motive să-l înjur nu există, pentru că nu tavanul e beat, ci eu sînt. Avancronic, anacronic — sau alt cuvînt de genul ăsta, nu-mi dau seama exact ce vrea mintea mea să încropească — de beat!“

— Femeile din gară. Prostituatele!

Acum văd, cît se poate de clar: amicul meu vînător de recompense rîde alături de mine şi se mişcă ciudat, tare ciudat, ca un şarpe de apă într-o apă. Îşi unduieşte corpul caraghios, de parcă n-ar avea oase.

— Nu te mai undui aşa, îl rog, pentru că mi se face rău.

Vorba vine, rău mi-e deja, dar mişcarea lui, valsul lui de om fără oase, mă face să simt răul izvorînd de undeva de pe la coşul pieptului şi venind vijelios spre gură.

— Da’ nu mă mişc, spune, uite, nu mă mişc.

Îmi feresc privirea, pentru că mă minte; se mişcă aşa, ca un şarpe de apă în apă, de parcă n-ar avea nici un os în corpul lui. Îmi feresc privirea şi îl caut prin încăpere pe celălalt. Îl văd plîngînd, ca un copil, plîngînd sub masă şi mişcîndu-se şi el, ca prostul, ca un şarpe de apă într-o apă, de parcă amîndoi au conspirat împotriva mea, ca să mi se facă rău. Şi mai rău decît mi-e deja!

— De ce plîngi, mă, de ce, mama mă-sii, plîngi?

El se leagănă şi zice:

— Mi-ai amintit de prostituate.

Ce-are ăsta cu prostituatele!? Problema e a mea: din pricina lor am ieşit eu din casă, din pricina poftei mele nesănătoase de sex. Dar el? Ce, l-a născut vreo prostituată şi acum i-am stîrnit amintiri din maternitate!? Ha, ha. Amintiri din maternitate! Parcă cineva poate să aibă amintiri din maternitate! Nu pot să pricep ce are prietenul meu cu prosti…!? Hopa! Hoopa!

— Ce „hopa“?

Ăsta care se interesează e amicul, fostul teolog, vînătorul de recompense, sinucigaşul proaspăt ratat. Să-i povestesc? Nu, nu-i povestesc!

— Tocmai a omorît o curvă, zic, arătînd spre celălalt.

Şi-mi pun mîna la gură, pentru că mi-au luat-o înainte cuvintele şi am spus ceea ce nu trebuia să-i spun.

— Ba n-am omorît pe nimeni! răsună din cealaltă parte a încăperii.

— Chiar că n-ai omorît pe nimeni! îl aprob.

Numai că e prea tîrziu. Ăla şi-a înteţit spasmele de plîns, iar eu, găsind cumva nişte rămăşiţe de raţiune prin colţurile minţii, simt că nu mai pot rosti nimic.

— Numa’ tu eşti de vină, îmi spune printre lacrimi, că m-ai scos din laţu’ ăla!

— Din care laţ? se interesează celălalt.

— Dintr-un laţ, îl lămuresc scurt, scuturîndu-mi capul, pentru a-mi limpezi gîndurile.

Apoi, spre prietenul cu bretele portocalii:

— Eu nu am vrut să te scot, crede-mă, dar dacă mi-ai ieşit în drum, ce era să fac? Puteam să te las acolo?

— Puteai. Nici măcar nu erai ceferist, cum mi-ai părut… Aşa că puteai!

— Pe naiba! Tu eşti de vină. Tu trebuia să nu te spînzuri! De ce te tot spînzuri?

El plînge cu şi mai multă tragere de inimă, plînge şi-mi urlă, nervos:

— Da’ tu de ce tot urci pe pervaz? Da’ ăsta — şi îmi dau seama că se referă la amicul meu — de ce tot bea whisky?

— Eu aştept impulsul. El face un act artistic. Noi avem motive, după cum vezi!

— Şi eu am motive!

— Eu n-am motive, se bagă iarăşi în vorbă băutorul de whisky.

— Ce motive ai?

— N-am motive, repetă gazda noastră. Cine are motive e un falşif… flasifica… cum naiba?

— Nu tu! Ce, pizda mă-sii, te tot bagi un’ nu-ţi fierbe oala? Pe ăl’lalt îl întrebam, nu pe tine… Ce motive ai să te spînzuri?

Cîteva secunde se lasă tăcerea. Se aud numai suspinele celui pe care eu l-am adus aici. În cele din urmă el izbucneşte:

— C-aşa vreau eu, de aia!

Apoi, silabisind:

— Mă spîn-zur că a-şa vreau eu!

De cînd m-am ridicat în fund, nu se mai învîrte tavanul cu mine. Nici camera. Nici ceilalţi doi nu se mai unduiesc ca nişte şerpi de apă în apă. Dar rău mi-e în continuare. În plus, nu ştiu de ce, mi se face tare milă de ăla care plînge.

— N-ai omorît pe nimeni, zic, pentru că altceva nu-mi trece prin minte să zic.

— Da’ de unde ştii?

Adevărul e că nu ştiu, de unde să ştiu? Aş şti, dacă m-aş duce în gară, să verific. Dacă m-aş duce-n gară şi-aş afla că n-a omorît pe nimeni, aş şti că n-a omorît pe nimeni. Dacă aş afla că a omorît-o pe prostituată, aş şti c-a omorît-o pe prostituată. Poate c-ar fi bine dacă aş merge în gară să aflu dacă n-a omorît pe nimeni sau a omorît pe nimeni — ha, ha, ce vorbă: „dacă a omorît pe nimeni“ —, dacă a omorît-o pe prostituată sau dacă n-a omorît-o pe prostituată.

— Poate c-ar fi bine dacă am merge în gară, să aflăm, vorbesc eu spre cel care plînge.

— Îhî.

Mă ridic cu greutate, ţinîndu-mă de mobilă, şi mă îndrept spre prietenul meu cu bretele protocalii. Iar au început să se învîrtă toate. Ajung totuşi la el şi îi întind mîna. Cu greutate, reuşesc să-l scot de sub masă. Şi, sprijinindu-ne unul de altul, ne îndreptăm spre uşă.

— Plecaţi? se aude, din spate, vocea gazdei noastre.

— Îhî, dau eu din cap. Plecăm.

Referinţe critice:

„În romanul foarte bine scris al lui Teodorovici (aici, unanimitatea exegeţilor a avut dreptate), limbajul este vehiculul nebuniei, al absurdului şi lehamitei. Personajele nu dialoghează niciodată adecvat cu situaţia dată, reuşind să compromită momente critice cum este sinuciderea şi afectînd gravitatea atunci cînd sînt surprinse dezbrăcate în sufragerie. Se înţelege de aici că fundamentala lor nepotrivire în lume ţine de un program existenţial şi de o poetică auctorială. Ei sînt profesionişti ai ratării, chiar dacă se dovedesc ageamii cînd e vorba de o sinucidere ca la carte. După cum şi autorul se plasează voluntar, prin seriozitatea umorului său metafizic, în răspărul unei literaturi vesele, cu preocupari etice şi sociale, de comentariu naţional cu morala la urmă.” (Doris MIRONESCU, în „Suplimentul de cultură”, 8-14 martie 2008)

„În Circul nostru vă prezintă: personajul narator se află continuu în aşteptarea impulsului sinucigaş, care însă nu vine niciodată. Filosofează pe această temă într-un mod rudimentar, actul în sine este căutat, explicat şi experimentat doar în partea lui pregătitoare. Dar totul nu e decît ratare. Prozatorul îşi construieşte romanele prin alăturarea unor astfel de secvenţe ce au drept liant un narator care monopolizează şi îşi aproprie situaţiile cele mai bizare. Totul cade în derizoriu, ratarea fiind tema centrală a acestor scrieri.” (Şerban AXINTE, în „Tribuna”, 1-15 decembrie 2007)

„Lucian Dan Teodorovici excelează în surprinderea automatismelor existenţei alienate. El nu scrie nici autoficţiune, nici proză mizerabilistă, ci construieşte clasic, tacticos, cu umorul negru pince sans rire al unui păpuşar metafizic, exploatînd la maxim comicul de situaţii. Romanul nu exhibă fiţe artiste, experimentaliste sau metaficţionale, nu e nici populist-comercial, nici adresat exclusiv unui public avizat, sau, mai rău, de specialişti. Poate fi citit cu plăcere de orice iubitor al prozei sută la sută, chiar dacă simplitatea/claritatea sa narativă e doldora de semnificaţii trecute prin filtrele (post)modernităţii.” (Paul CERNAT, în „Bucureştiul cultural”, 20 noiembrie 2007)

„Romanul e un soi de gimmick textual, de semnal prin care autorul încearcă să-şi orienteze cititorii spre lumea circului, făcîndu-le semn cu ochiul că tot ceea ce va urma va fi o pură clovnerie. Cred că şi Liviu Antonesei afirma acelaşi lucru într-o prefaţă la prima ediţie a cărţii, naratorul este înrudit prin alianţă cu clovnii lui Beckett, Fellini sau, de ce nu, cu ai lui Matei Vişniec, verişori cu cei din teatrul marelui dramaturg irlandez, dar face şi echilibristică, e un soi de funambul, care păşeşte pe linia subţire ce desparte tragicul de comic, subiectele grave de cele mărunte, banalul de filosofic, viaţa de moarte. Acelaşi ton confesiv, autoanalitic şi acuzator, aceeaşi autoironie devastatoare, dar tematica e uşor diferită, de data aceasta e mai erotizantă, cu tot felul de povestioare prin care naratorul vrea să-şi demonstreze bărbăţia, biciuită cu lecturi din reviste pornografice şi cu tot felul de vizionări de filme XXX. De data asta suntem în plin Decameron, dar în secolul XX. Iniţierea sexuală şi textuală din pasajul afişului de circ eşuează, tatăl nu reuşeşte să transmită fiului toate experienţele sale, eroul are un libido de invidiat, intră în tot felul de situaţii, care mai de care mai comice, încît, prin contrapunctul grav, al monologurilor şi solilocviilor dramatice, ai senzaţia că asişti la un spectacol de teatru al absurdului. Însă scena cea mai dramatică şi cea mai comică deopotrivă e cea în care eroul narator se vede pus în situaţia de a salva de la moarte pe un spînzurat, pe care îl va duce apoi la spital, parodie absolută a temei eseurilor cioraniene despre sinucidere.” (Iulian BĂICUŞ, în „Contrafort”, nr. 9/155, septembrie 2007)

„Apreciez cu deosebire naraţiunea sobră, precisă, carnavalescul deloc exploziv, ci mai degrabă ţinut sub control de o neliniştitoare ambiguitate, de un substrat grav, chiar religios. Acesta din urmă e un element care îl apropie cumva de Trimisul nostru special al lui Florin Lăzărescu. Există în Circul nostru vă prezintă: cîteva pagini bune de discuţii cu teologul despre «calităţile» lui Dumnezeu şi despre gratuitatea sinuciderii ca «act artistic», există vechea reprezentare a unui Dumnezeu abstras din lume şi «privitor ca la teatru», lăsîndu-şi creaţia liberă să gesticuleze buf pe arena de circ…” (Adina DINIŢOIU, în „Observator cultural”, 6 aprilie 2007)

„Sinuciderea ca modus vivendi, iată spectacolul în care Lucian Dan Teodorovici îşi plasează personajele-marionetă. Lumea devine un circ trist în care oamenii joacă un rol ridicol, nici măcar amuzant, ci derizoriu; de aceea autorul nu cade decît arareori în pacatul patetismului; el îşi construieşte personajele ca pe nişte simple automatisme şi de aceea le tratează ca atare: cu umor, ironie etc. Grotescul este o dominantă a acestui roman, gravitatea aşteptată de cititor în anumite situaţii cade în burlesc, comicul devine tutelar, conducînd la o bine strunită şi deloc forţată abdicare a tragicului. În anumite pagini, romanul împrumută în mod fericit discursul parodiei: subiectul existenţialist, care ar fi impus altora o tratare gravă, cu dese scufundări în psihicul personajelor, îi prilejuieşte prozatorului ieşean ocazia de a forţa nota şi de a înşela orizontul de aşteptare al unui lector prea cuminte, tributar unor experienţe la care, spirit postmodern, autorul nu are cum să adere. Discursul clasicizat al unor opere canonizate este, astfel, subminat cu naturaleţe. Scriitorul se retrage tactic din paginile cărţii, lăsîndu-şi personajul să se manifeste. Iar acesta nu face decît să observe lucid coordonatele lumii în care traieşte, dar pe care nu o acceptă: fie că pune pe seama divinităţii sau a destinului condiţia sa de marionetă, el are, vag, certitudinea precarităţii sale.” (Bogdan CREŢU, în „Adevărul literar şi artistic”, 23 septembrie 2006)

„Într-o unitate de timp dată şi într-un spaţiu restrîns, autorul îşi plasează eroii într-un «conflict» predictibil, făcîndu-i să discute la nesfîrşit despre finalul lor dramatic. Avem aici nu unul, ci trei aşa-zisi sinucigaşi, cu o aceeaşi idee fixă, dar cu mijloace diferite de a o pune în act. În timp ce protagonistul preferă defenestrarea, amicul său fost teolog vrea să-şi pună capăt zilelor prin ingurgitarea unei mari cantităţi de whisky, iar tînărul întîlnit în gară se orientează spre soluţia consacrată a spînzurării. Metode şi metode, alese la concurenţă cu altele: de la întinsul pe şine, în faţa trenului, la sexul neprotejat cu prostituate potenţiale purtătoare de HIV.” (Daniel CRISTEA-ENACHE, în „România literară”, 22 februarie 2006)

„Personajul principal al acestei noi cărţi este, ca şi cel din romanul de debut al autorului (Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi, apărut la defuncta editură Outopos), un ins care nu se hotărăşte să se maturizeze, care are o vădită inaderenţă la realitate. Prima scenă îl găseşte cocoţat pe pervazul garsonierei sale, în aşteptarea imboldului sinucigaş. Nepurtînd nici un nume, protagonistul-narator al romanului este caracterizat prin incertitudine şi, se pare, intră în anturajul unor oameni nu mult mai hotărîţi decît el: prietenul său, (pseudo)sinucigaşul profesionist, vecina sa, vizibil mai în vîrstă, cu care are o relaţie amoroasă (şi care, pînă la urmă, eşuează printr-o sinucidere melodramatică, penibilă) etc. De altfel, înteaga intrigă a cărţii construieşte o farsă majoră, căreia personajele i se supun şi pe care, în mod uneori voit, o alimentează. Statutul acesta de farseor inconştient pare a-l urmări pe (non)eroul romanului încă din copilărie, cînd o aşa-zisă glumă a tatălui său va deveni blazon al întregii sale vieţi. [...] Grotescul este o dominantă a acestui roman, gravitatea aşteptată de cititor în anumite situaţii cade în burlesc, comicul devine tutelar, conducînd la o bine strunită şi deloc forţată abdicare a tragicului. În anumite pagini, romanul împrumută în mod fericit discursul parodiei: subiectul existenţialist, care ar fi impus altora o tratare gravă, cu dese scufundări în psihicul personajelor îi prilejuieşte tînărului prozator ieşean ocazia de a forţa nota şi de a înşela orizontul de aşteptare al unui lector prea cuminte, tributar unor experienţe la care, spirit postmodern, autorul nu are cum să adere. Discursul clasicizat al unor opere canonizate este, astfel, subminat cu naturaleţe.” (Bogdan CREŢU, în „Nordlitera”, februarie 2005)

„Una dintre mizele mari ale romanului stă în grotescul situaţiilor în care e prins naratorul, cele mai multe parodiind evenimente altfel obişnuite în viaţa oricărui individ. Eroul trezeşte sexualitatea adormită a pensionarelor din bloc; ele îl asaltează şi se îndrăgostesc nebuneşte, pînă la sinucidere (de altfel, singura care reuşeşte s-o facă în tot romanul e femeia care face curăţenie în apartament; sugestia e transparentă: doar cei care nu vor cu tot dinadinsul să se sinucidă, care nu sînt profesionişti, artişti ai suicidului, oamenii absolut banali, dar cu motive serioase – dragostea, în cazul femeii – pot să-şi pună capăt zilelor). [...] Romanul se încheie, bineînţeles, tot cu o încercare ratată de sinucidere, după celelalte de pe parcursul celor două zile, cît durează, joycean, evenimentele din carte. De data asta în doi, eroul şi prietenul său cu bretele portocalii, care, contrar obiceiului, izbucnesc într-un clocotitor hohot de rîs. E singura reacţie normală la circul la care au participat, singura care să elibereze permanenta poftă de viaţă şi de moarte, într-un spectacol nesfîrşit. Adăugate la toate acestea, stilul percutant, manifestat în propoziţii scurte, lipsite de vreo dimensiune figurată, arătînd parcă graba cu care se iese dintr-un cotidian redundant, face din romanul lui Lucian Dan Teodorovici o carte de proză veritabilă, bună, de citit pe nerăsuflate.” (Adrian G. ROMILĂ, în „Viaţa românească”, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2004)

„Cartiere mărginaşe dominate de ţigani agresivi, tramvaie mizerabile pline cu lume pestriţă dubioasă, vecinii pensionari ciudaţi, suspicioşi şi răuvoitori din blocurile insalubre, aurolacii de pe stradă, tot acest circ cotidian este şi spectacolul care se desfasoara în background-ul romanului.” (Marius CHIVU, în „Lettre internationale”, iarna 2003-2004)

„Lucian Dan Teodorovici aruncă în aer tot ce-i pică în mînă, personaje fulgurante în globuri de cristal, reviste porno, melancolii incandescente, iepuri şi căţei, bătăi în calorifer, adică feliuţe subţiri din acest jambon imens care e România, acea ţărişoară underground pe care-o vedeţi prin gări sau la ştirile de la ora cinci. Miezul poveştii este hălăduiala a doi sinucigaşi fals melodramatici, care patinează existenţial prin periferia tuturor lumilor inimaginabile în cautarea miraculosului «nimic». Două sute de pagini de circ sută la sută româ(a)nesc se vor scurge prin faţa voastră în acest spectacol reuşit, nerecomandat pensionarilor cardiaci, recomandat însă tuturor celor care vor să guste o porţie de viaţă preparată un pic mai altfel, după o reţetă originală, condimentată cu nouăzeci şi nouă de arome extrem de picante.” (Alin IONESCU, în „Academia Caţavencu”, 16 decembrie 2003)

„Cartea pe care v-o recomand azi, Circul nostru vă prezintă:, beneficiază de un «miracol»: este în librării de un an şi face parte dintr-o colecţie consacrată a unei edituri mari. Şi, colac peste pupază, volumul lui Lucian Dan Teodorovici mai este şi un roman foarte reuşit. Scris cu o maturitate pe care nu te-ai aştepta s-o găseşti la un tînăr, cu un subiect incitant şi într-un stil fără tendinţe de epatare. Este, de altfel, «mersul» noilor generaţii (de la film la literatură), acela de a face mesajul artistic cît mai tranzitiv. Nu neapărat comercial, ci mult mai simplu, mult mai puţin codificat.” (Costi ROGOZANU, în „Evenimentul zilei”, 22 noiembrie 2003)

„Circul în care sînt angrenate personajele nu produce eroi, ci blank-uri. Nu tu salturi spectaculoase de la trambulină, acrobaţii senzaţionale, nici măcar dresuri de animale rare: simple giumbuşlucuri (provizia de «whisky bun» este vărsată, din greşeală, pe mocheta probabil jegoasă) care nu pot compensa deficitul de trăire reală. Lucian Dan Teodorovici este un narator impecabil al acestui tip de convieţuire a ursului Fram cu nonvieţuirea sinucigaşului anonim care nu nimereşte nici macar laţul…” (Dan-Silviu BOERESCU, în „Cuvîntul”, nr. 10/2003)

„Lucian Dan Teodorovici e un maestru al circului suicidar, al bufonadelor patibulare. [...] În pofida deriziunii, însă, cartea lui Teodorovici e tristă, ca existenţialismul de cîrciumă şi gang. Tristeţe amărîtă şi sordidă, insidioasă ca o igrasie care-l îmbibă, finalmente, pe ipocritul spectator, ce moţăie în tihna dulce a unei «bune conştiinţe». Un disconfort, o stînjeneală, o jenă a complicităţii îl fac să se foiască-n scaun. Bariere, între scenă şi sală, nu exista: aerul circulă în dublu sens. Dacă, pe scenă, se găteşte la o gazorniţă imundă, sala se umple de duhoare. E, poate, ceea ce a vrut să sublinieze autorul, în dedicaţia adresată mie: «O încercare de a uni perspectiva spectatorului cu a acrobatului din circul nostru». Din Circul nostru vă prezintă:. Din Circul nostru vă prezintă două puncte. Adică două puncte de vedere… Care, identice, sînt unul şi acelaşi.” (Şerban FOARŢĂ, în „România literară”, septembrie 2003)

„Lumea romanului e un circ pentru că însăşi lumea în care trăim seamănă cu un circ în care vecinii de bloc, ţiganii din cartierele mărginaşe, pensionarii din tramvaie, aurolacii de pe stradă şi din canale sînt clovnii unei parodii de viaţă în care plictiseala, şi nu disperarea, pe care o depăşeşte la un moment dat tocmai prin excesul de gravitate, devine un posibil motiv de sinucidere. Lucian Dan Teodorovici prelucrează destul de puţin faptul divers care ne asaltează zilnic şi pentru care cu toţii am ajuns să ne dăm în vînt, dar îl pune natural într-o poveste care îşi păstrează neostentativ filonul absurd, fără a cădea în morga tragicului nici atunci cînd frizează deznădejdea. Nu amarul haz de necaz, ci chiar savoarea – protejată de indiferenţă – a unei situaţii comice! Acesta pare să fie secretul acestui roman în care cititorul se distrează urmărind neîntrerupt personajele aflate mereu pe picior de sincidere. O sinucidere psihică continuă, într-un prezent păgubos. [...] Pe scurt, un roman – stilistic – foarte bine scris (lucru rar întîlnit la scriitorii tineri), corect, care se citeşte dintr-o răsuflare, cu dialoguri spumoase, meditaţii pe măsură şi întîmplări relativ puţine care, chiar dacă lasă uneori impresia că acţiunea trenează, plac prin amestecul inteligent de umor, inedit şi absurd gratuit.” (Marius CHIVU, în „22”, nr. 705, 9-15 septembrie 2003)

„Am să încerc să vă spun în aproximativ 4000 de semne (cam atît este o prezentare de carte) de ce merită să daţi o fugă la prima librărie şi să căutaţi această carte pe care, pun pariu, o veţi începe chiar în tramvai. În acest spaţiu urban, în care se întîlnesc cîţiva sinucigaşi (de profesie, aş putea spune), spaţiu pe care Lucian Dan Teodorovici îl construieşte încet-încet în romanul său [...], te simţi cam ca la circ. Aceşti oameni seamănă cu tine şi nu prea.” (Elena VLĂDĂREANU, în „Cotidianul”, 4 iunie 2003)

„O umanitate dezabuzată, cu inşi cretini şi femei epileptice care cad în biserică, un peisaj cu loseri jalnici şi curve de doi bani, cu blocuri şi vecini de un burlesc agresiv, totul adunat în persoana de existenţialism parodiat a Naratorului («ca întotdeauna, şi astăzi vreau să mă sinucid») în care – dacă vrei – simţi vag greaţa sartriană, «serviciile» inutile ale lui Clamance din «Caderea» camusiană, umbra «Solitarului» ionescian ş.a.m.d., trecuţi prin demonia de carnaval a liniei Gogol-Sologub-Bulgakov. [...] Dacă ar fi să extrag o morală pentru toată această fabulă cvasifelliniană, ar fi rîndurile cu care începe capitolul opt: «Un nebun se plimbă pe stradă trăgînd după el o funie. Cineva se apropie de el şi-l întreabă uimit: Dom’le, de ce naiba tragi funia asta după tine? Nebunul dă din umeri, apoi îi răspunde, dovedind o logică de necombătut: Am încercat s-o împing, dar se îndoaie!». Cam aşa e şi cu ţărişoara de balamuc a personajului nostru.” (Dan C. MIHĂILESCU, în „Ziarul de duminică”, 23 mai 2003)

„Cartea, per ansamblu, e o ironie la adresa convenţionalismelor de tot felul şi titlul o confirmă, trimiţînd instantaneu la clasicizatul «lumea ca teatru» care, adaptat contemporaneităţii, devine «lumea ca circ», sau chiar «România ca circ» (de altfel, ipostazierea metaforică a României devine un leitmotiv al vremurilor). Observaţia inteligentă, dialogul spumos şi firesc, umorul frizînd băşcălia de multe ori, ca şi expresia strunită, fără redundanţe, fac din acest roman o carte remarcabilă, iar din Lucian Dan Teodorovici un autor de raftul întîi.” (Florina PÎRJOL, în „Observator cultural”, nr. 136, 1 octombrie 2002)

„Apariţia la Editura Polirom din Iaşi a romanului Circul nostru vă prezintă: constituie, fără nici o exagerare, un eveniment. [...] Romanul este o culegere de scene memorabile, punctul de greutate lăsîndu-se parcă aşteptat în fiecare secvenţă. De aici se poate trage concluzia ca Lucian Dan Teodorovici îşi construieşte fiecare capitol după tehnica alcătuirii actelor unei piese de teatru. De fapt, şi titlul romanului sugerează acest lucru. Circul este al acelora care, cu migală, îşi pregătesc ieşirea din scenă printr-o moarte inedită, spectaculoasă, intermediată de un anumit «hazard anticipat».” (Şerban AXINTE, în „Contrafort”, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2002)

„Mult rîs în cartea lui Teodorovici, rîsul în hohote al personajelor în faţa ridicolului lumii, rîsul sănătos al cititorului, umor negru, absurd, autoironie, umor de limbaj, de situaţie. Dar în spatele scenei e enorm de multă tristete. Tristeţea clovnului (clovnul-cititor, clovnul-personaj), care e cu atît mai trist cu cît îşi înţelege mai acut condiţia de om care, după ce şi-a ratat viaţa, nu poate să nu-şi rateze şi moartea.” (Sanda TIVADAR, în „Familia”, nr. 7-8, august 2002)

„Toţi eroii lui Teodorovici sînt Oameni-Păsări: «o zi zboară, o zi nu zboară. Azi nu zboară!» (şi e un azi perpetuu), atraşi unul către celalalt de bizare idei şi încercari de sinucidere veşnic ratate. [...] Lumea în care se învîrte – vecinii de bloc, administratoarea, ceferişti, prostituate, un deţinut care pronunţă cuvinte de la coadă la cap, un absolvent de teologie în cautarea motivului pentru care Dumnezeu a creat lumea şi a banilor pentru zece litri de whisky scump cu care să se sinucidă – e, un pic, o idee sărită de pe fix, iar jocurile ei, pentru care naratorul nu pare niciodată gata şi nici în stare să le ţină piept, sînt răbufnirile unei normalităţi prea mult ţinute în chingi. Şi nimic nu ne poate face mai multă plăcere nouă, cititorilor din fotoliu, decît iluzia că aşa ceva nu ni se poate întîmpla…” (Iulia POPOVICI, în „Agora on line”, iunie 2002)

„Pe lîngă naturaleţea limbajului şi firescul surprinzător al înlănţuirii unor întîmplări, altfel, deloc fireşti, cartea lui Lucian Dan Teodorovici mai are şi meritul de a-şi localiza acţiunea în prezentul cel mai strict. «Slujba de exorcizare» din biserică, bătaia din bar, episodul cu grupul de rromi din tramvai, certurile domestice care se aud tot timpul prin pereţii apartamentului etc. sînt scene recognoscibile, în care oricare dintre noi se poate trezi implicat. Ancorarea în prezent nu este şi una în «marile evenimente», nici urmă de «mitice figuri» în paginile lui Lucian Dan Teodorovici. Spectaculosul e extras din cele mai nevinovate locuri, iar dacă v-am făcut curioşi, citiţi acest roman.” (Cristina IONICĂ, în „România literară”, nr. 21, 29 mai 2002)

„Romanul scriitorului ieşean se citeşte printr-o altă funcţie cerebrală decît cea obişnuită. Se priveşte, mai bine spus, pentru că e o dramatizare ironică a celei mai banale lumi cu putinţă. Aşa cum ştim dintotdeauna, lumea e un circ. Cu uşile închise, din care scapă cine poate. Iar romanul lui Lucian Dan Teodorovici, scris cu talent organic într-un limbaj derivat din precizia incomodă a argoticelor, răsare (floare a răului…) în mijlocul scenei pentru a spune că lumea e un circ…” (Gabriela GLĂVAN, în „Orizont”, nr. 5, 20 mai 2002)

„Marele merit al cărţii lui Teodorovici constă în reabilitarea comicului de limbaj şi de situaţie – savuroase ambele – pe treapta arlechiniadei mistice. Eroi ai neantului, precum Ivan Karamazov, Kirilov, Mersault, Roquetin, Bardamu, în plasa cărora ar fi putut cădea un autor atît de tinar, sînt abandonaţi nihilismului lor sumbru, preferîndu-li-se un măscărici suspicios faţă de adevărurile radicale – dar gata să pună la proba ontologică pînă şi clişeele cele mai răsuflate ale simţului comun.” (O. NIMIGEAN, în „Monitorul de Iaşi”, 20 aprilie 2002)