• Atunci i-am ars două palme
• Volum de povestiri
• Prefaţă de: Luminiţa Marcu
• Editura Polirom, Iaşi
• Colecţie: Ego. Proză
• Anul apariţiei: 2004
• Preţ: 12,90 lei
• Drepturi de traducere vîndute: Pop Verlag (Germania)

Descarcă în format .pdf – Atunci i-am ars două palme (fragment)

Download as .pdf – Then I Clouted Him Twice (sample)

Télécharger en . pdf – Alors je lui ai flanqué deux gifles (fragment)

Prezentare

Volumul a apărut în 2004, cu prilejul lansării celor şapte cărţi ce au marcat iniţierea colecţiei „Ego. Proză”. Cartea e structurată în trei secţiuni: „Gîndacii”, în care apar cîteva proze mai vechi, unele reluate din alte volume, altele publicate în diverse reviste. A doua secţiune, „Să ne ierte Pistruiatul”, e o povestire memorialistică, al cărei scop iniţial era publicarea în proiectul editorial intitulat Cartea roz a comunismului. În fine, cea de-a treia secţiune, „Fursecuri”, cuprinde texte noi, scrise în chiar anul apariţiei cărţii.

„Povestirile sînt absolut surprinzătoare prin umorul lor sec şi negru, prin felul economicos în care sînt scrise, prin morala (socială) pe care o au bine încapsulată într-o aparenţă de gratuitate, de poveste spusă fără nici un scop, ba chiar într-un fel nătîng, neîndemînatic, cu toate amănuntele naive şi cu instantaneele ridicole, de fotografie de epocă.” (Luminiţa Marcu)

Fragment:

De-a Iisus

Cîţiva copii n-aveau de-a ce să se joace în ziua aia. Erau cîţiva copii care, de obicei, se uitau mult la televizor, însă în ziua aia nu era nimic interesant la televizor, pentru că peste numai două zile urmau alegerile parlamentare şi prezidenţiale din ţara lor. Iar copiii nu erau foarte interesaţi, nu se ştie de ce, de discursurile politicienilor care umpleau canalele de televiziune, aşa că au ieşit să se joace. Dar, cum spuneam, nu aveau de-a ce.

— Hai să ne jucăm de-a Iisus, a propus la un moment dat unul dintre copii.

Ideea li s-a părut interesantă celorlalţi, aşa că în scurt timp au început să se joace de-a Iisus, lucru care, fără doar şi poate, ar fi plăcut multor părinţi dacă ar fi avut ocazia să-i vadă.

Jocul a început aşa: unul dintre copii, care purta o căciulă groasă, întrucît fusese tuns zero de către mama lui pentru că în urmă cu o săptămînă dăduse foc la sufragerie după ce văzuse la televizor o emisiune despre pompieri, apoi începuse să care în gură apă de la robinetul din baie şi să stropească peste foc, începu să facă minuni, aşa cum văzuse el în Cartea Cărţilor, un serial de desene animate în care juca Iisus.

Cum şi ceilalţi copii văzuseră serialul de desene animate în care juca Iisus, au intrat rapid în joc şi l-au ajutat să facă minunile. De exemplu, un copil în pantaloni verzi şi cu mănuşi albastre (afară era frig, nu purta mănuşile degeaba) a căzut la pămînt şi a început să dea ca nebunul din mîini, strigînd:

— Sînt paralelipiped, sînt paralelipiped…

Boala asta, paralelipipedia, era una tare gravă în vremea lui Iisus, le-a explicat el, întrerupîndu-se pentru cîteva clipe din datul ca nebunul din mîini, celorlalţi copii.

Iisus a schiţat un zîmbet cald, şi-a trecut cu un gest divin mîna peste căciula care-i acoperea chelia şi a spus:

— Paralitic se spune, bă, boule, am văzut eu în Cartea Cărţilor.

Toţi copiii au început să rîdă, iar paraliticul s-a ridicat de pe jos, ruşinat, dar fără urmă de boală, însănătoşit ca prin minune. De fapt, însănătoşit prin minune, căci, iată, Iisus cel cu căciulă îl vindecase.

Multă vreme nu s-au jucat copiii de-a minunile, pentru că era plictisitor şi pentru că se grăbeau să ajungă la „faza cea mai mişto“, la crucificare. Oricum, era clar că Iisus se pricepea la treaba asta cu minunile.

În scurtă vreme, urmat de cei patru apostoli (mai mulţi nu se găsiseră, întrucît de toţi erau doar nouă copii în jocul ăsta, iar unul trebuia să fie Noe din Pont, judecătorul lui Iisus, alţi doi făceau parte din parlamentul care, alături de Noe din Pont, l-a judecat pe Iisus, în timp ce ultimul era soldatul care, mai întîi, trebuia să-l facă pe unul dintre apostoli să trădeze, apoi să-l împungă pe Iisus cu un băţ în coastă, cînd acesta din urmă va sta pe cruce), s-a prezentat în faţa parlamentului.

— Mai faci, băi, minuni dintr-astea!? l-a întrebat încruntat Noe din Pont pe Iisus.

— Mai fac, a răspuns hotărît Iisus.

— Atunci pedeapsa ta să fie răstignirea! Eu mă spăl pe mîini de tine, na!

Şi, spunînd acestea, Noe din Pont s-a aplecat, a luat de pe jos un pumn de zăpadă, căci, dacă am uitat s-o spun, o spun acum: era iarnă, şi s-a spălat pe mîini.

În momentul acela, Iisus şi apostolii au fugit ca potîrnichile, ascunzîndu-se care pe unde a apucat. Aşa că soldatul s-a văzut nevoit să-şi intre în rol. Şi s-a apucat să strige:

— Dacă vreun trădător vrea să trădeze, să vină la mine, că-i dau treizeci de bucăţi de argint!

În următoarele secunde, nici un trădător nu şi-a făcut apariţia. Iluminat de o idee, soldatul a început să strige:

— Dacă vreun trădător vrea să trădeze, să vină la mine, că-i dau un suc şi-o prăjitură.

Cîteva secunde, linişte. Apoi, de după un colţ de bloc, s-a auzit un glas:

— Bă, tu nu minţi, chiar dai un suc şi-o prăjitură?

Soldatul a răspuns răspicat, fără nici o ezitare:

— Da, dau!

Nu minţea. Tatăl soldatului era director la o mare instituţie de stat, aşa că îşi permitea să-i dea copilului său mulţi bani, atît de mulţi încît să facă cinste cu un suc şi-o prăjitură nu însemna aproape nici o pagubă pentru buzunarul său.

În clipa următoare, toţi cei patru apostoli s-au înfiinţat în faţa soldatului, grăbindu-se să-i spună că Iisus se ascunsese în spatele blocului, după ghena de gunoi. Cu un băţ în mînă, urmat de cei patru apostoli, care arătau cu degetul spre ghenă, soldatul s-a dus la locul indicat şi l-a găsit pe Iisus pitulat acolo. L-a împuns cu băţul, războinic, iar Iisus a ridicat mîinile. Însă, în momentul imediat următor, s-a înnegurat la chip, a lăsat mîinile jos şi a spus, cu voce răsunătoare:

— Da’ ce, eu sînt mai prost!? Lor le dai suc şi prăjitură, iar eu stau ca prostul să fiu împins cu băţu’! Nu mă mai joc decît dacă sînt apostol…

Chestia asta cu sucul a dat tot jocul peste cap. Brusc, şi Noe din Pont a vrut să fie apostol, ca să nu mai vorbim de parlamentari. Se adunaseră opt apostoli şi un soldat, care va să zică totul s-a dus pe apa sîmbetei. Jocul s-ar fi reluat, cu siguranţă, dacă soldatul le-ar fi promis tuturor cîte un suc şi-o prăjitură, dar asta era deja prea mult, ar fi însemnat să-şi cheltuie cam toţi banii de buzunar pe ziua aceea. Aşa că, în scurt timp, copiii au plecat spre casele lor, morocănoşi.

Tuturor ne-ar plăcea să credem că, de vreme ce tot au renunţat la joacă şi aflîndu-se într-un moment atît de important pentru ţara lor, copiii s-au aşezat în faţa televizoarelor şi au urmărit cum se desfăşoară procesul democratic. Dar cine ştie dacă aşa ceva într-adevăr s-a întîmplat?

Meditaţie

Omul cu serviciu poate să spună despre tînărul cu părul prins în coadă următoarele: nas mare, ochi vîrîţi adînc în orbite, fără mustaţă, fără barbă, înalt cît dublul părţii colorate în roşu a stîlpului lîngă care stă, slab, blugi uzaţi, pulover gri-murdar pe sub geaca albastră descheiată (iarna) şi un tricou negru (vara) pe care scrie: Do you think that fuck is funny? Fuck yourself & save the money, sau un tricou albastru spălăcit (tot vara) pe care scrie Sînt urît da’ mă doare-n fund, dedesubtul inscripţiei fiind schiţat un fund spre care, din lateral, se îndreaptă o săgeată.

Omul cu serviciu ar vrea să-l cunoască pe tînărul cu părul prins în coadă, pentru că are o serie de întrebări pentru el: de ce stă acolo în fiecare zi (de doi ani!), la opt fără cinci, lîngă stîlpul cu baza colorată în roşu? de ce pledează pentru masturbare? de ce îl doare acolo unde spune că-l doare? N-a găsit însă timp în aceşti doi ani pentru a vorbi cu el, întrucît programul său, al omului cu serviciu, începe la opt fix, iar dacă s-ar opri, ar întîrzia la slujbă. Or, asta n-ar conveni nimănui: nici şefului său, care abia aşteaptă să-i spună ce neserios este şi să-i dea o penalizare — trei penalizări într-un singur an înseamnă automat eliminarea din firmă, adică demiterea, adică „întreruperea colaborării noastre“, după cum se exprimă şeful lui, iar în ce-l priveşte pe personajul nostru, nu e capabil să rămînă într-un an curat, adică fără penalizare; deci, dacă ar mai face una, oprindu-se să stea de vorbă cu tînărul cu părul prins în coadă, ar risca prea mult. O dată a încercat totuşi. S-a pornit de-acasă la opt fără două’ş’cinci în loc de opt fără douăzeci, numai că a ajuns în dreptul stîlpului la opt fără un sfert, iar tînărul nu apăruse încă. După două minute petrecute cu ochii pe ceas, a renunţat, calculînd că, oricît de rapid ar purta conversaţia respectivă, ea tot n-ar putea dura mai puţin de cinci minute, decît ocolind formalităţile. Cum formalităţile ar fi fost necesare, întrucît nu se cunoştea cu ăla, a decis să urce în primul maxi-taxi şi a plecat. Cu coada ochiului, în timp ce urca în maşină, l-a zărit pe lungan apărînd de după un colţ de stradă.

La opt fără şapte minute, omului cu serviciu îi apare în faţa ochilor, la un kilometru mai jos de lungan, profesorul de folcloristică. Ăsta, profesorul, un om de vreo şaizeci de ani, coboară paralel cu maxi-taxi-ul în care omul cu serviciu se află, privind undeva în zare, năuc; este, fără îndoială, alcoolic. E evident: după cearcănele din jurul ochilor, după modul în care păşeşte — este un alcoolic căruia, dimineaţa, îi lipseşte punctul de sprijin, adică sticla lui de votcă (după îndelungi cugetări, omul cu serviciu a ajuns la concluzia că profesorul de folcloristică bea votcă; dacă ar fi fost băutor de vin, cu siguranţă că n-ar fi avut cearcăne atît de mari, gura nu i-ar fi fost atît de strîmbă, obrajii i-ar fi stat ceva mai la locul lor pe chip; dacă ar fi fost băutor de bere, cu siguranţă că n-ar fi trăit pînă la şaizeci de ani — stomacul şi ficatul i-ar fi fost ferfeniţă înainte de cincizeci de ani, ar fi murit de ulcer perforat sau de hepatită cronică; whisky?, ce naiba, doar e profesor de folcloristică — de unde bani de whisky?). A aflat că e profesor de folcloristică numai de vreun an. Atunci, unul dintre vecinii săi de maxi-taxi, un tînăr de vreo douăzeci de ani care ţinea în braţe o tînără de vreo douăzeci de ani, văzîndu-l, a exclamat către prietena lui: „Bă, ăla nu-i profu’ de folclor?“. „Ba da, i-a răspuns fata, să mă ia naiba dacă nu-i el!“

Şoferul, fireşte, îi e prieten bun omului cu serviciu. De cele mai multe ori, şoferul îl lasă să stea pe scaunul din faţă, de lîngă el. Cîndva i-a promis chiar că i-l rezervă. „O să scriu pe el: «Rezervat», ca la ristorant“, i-a zis, dar nu s-a ţinut de cuvînt. Uneori, cînd omul cu serviciu urcă în maxi-taxi, scaunul din faţă e ocupat. Niciodată însă de vreun bărbat. Cînd e ocupat, acolo se află cîte o femeie, întotdeauna cu o vîrstă cuprinsă între douăzeci şi treizeci de ani, în majoritatea cazurilor purtînd minijupă. Atunci, şoferul se întoarce spre prietenul lui şi îi spune: „Să trăiţi, dom’ profesor“, deşi nu e profesor, iar şoferul ştie că nu e profesor (uneori îi spune însă şi: „Să trăiţi, dom’ inginer“, deşi nu e nici inginer, iar el ştie că nu e nici inginer), după care îi face un semn cu ochiul, dînd din cap admirativ spre femeia din dreapta lui. Omul cu serviciu îşi ţuguie buzele şi face ochii mari, după care zîmbeşte şi clatină degetul arătător a: „Tot şugubăţ ai rămas, coane, chiar şi la vîrsta matale“, cu toate că habar n-are care-i vîrsta lui, a şoferului, cu toate că nu-l cunoaşte de suficient de multă vreme pentru a şti de cît timp e şugubăţ şi cu toate că niciodată nu i-ar spune cu voce tare aşa ceva, întrucît nu foloseşte în general cuvîntul „şugubăţ“ şi cu atît mai puţin cuvîntul „coane“.

Bineînţeles, nu întotdeauna face drumul cu şoferul pe care-l cunoaşte atît de bine. I se întîmplă ca maxi-taxi-ul condus de acest şofer (un automobil roşu, cu o uşă care se deschide ca o uşă de casă — a lucrat la ea mult timp, i-a spus, pentru ca maşina să pară mai primitoare) să întîrzie două-trei-cinci minute (a doua zi, omul îi spune: „Am prins pe roşu toate semafoarele, mînca-le-ar moartea“ sau „M-a oprit un poliţai, mînca-l-ar moartea“ sau „M-au ţinut şefii mai mult, mînca-i-ar moartea“). Şi atunci omul cu serviciu se urcă într-un alt maxi-taxi, întrucît nu-şi poate permite să întîrzie la slujbă. Dar n-a legat nici o prietenie cu alţi şoferi, nici măcar cu burtosul îmbrăcat în tricou de marinar, care îl întîmpină de fiecare dată cînd îl întîlneşte (în medie — o dată la trei-patru săptămîni) cu: „Salutare, băi, băiatule!“, deşi nu-i mai în vîrstă ca omul cu serviciu decît, eventual, cu vreo doi sau trei ani.

La opt fără patru minute, coboară şi se îndreaptă spre vînzătoarea de la chioşcul din faţa instituţiei unde lucrează. Îşi ia ţigările, după o conversaţie cu femeia care durează între douăzeci şi patru’ş’cinci de secunde. De doi ani, măcar o dată pe săptămînă îi spune: „Cam tîrziu, cam tîrziu“, iar el îi răspunde: „Da’ de unde, programul începe la opt fix“. Apoi se uită la ceas şi-i zice: „Acu’ e opt fără trei minute“. „Aha, deci n-ai întîrziat“, dă ea din cap înţelegătoare. „Nu, n-am întîrziat.“ Cînd vînzătoarea nu-i spune: „Cam tîrziu, cam tîrziu“, conversaţia ia o altă turnură. De exemplu, în fiecare zi de vineri, ea dă din mînă obosită: „Grea săptămînă. A ta cum a fost?“. „Grea şi-a mea.“ „Bine că vine weekend-ul!“ „Eu am de lucru şi în weekend.“ „Nu ştiu cum rezişti, îi spune, de fiecare dată te-aud: «Eu lucrez şi-n weekend». Mai lasă naibii munca! Te îmbolnăveşti.“ „Nu mă-mbolnăvesc eu aşa uşor.“ Omul cu serviciu habar nu are dacă e căsătorită, habar nu are unde stă, habar nu are dacă e deşteaptă sau proastă. Dar e drăguţă. Uneori vînzătoarea îi spune s-o lase mai moale cu fumatul, pentru că n-o să mai reziste mult aşa. Iar omul cu serviciu îi răspunde: „O să rezist“. De remarcat e că, deşi ar putea pierde un client dacă omul cu serviciu n-ar mai fuma, ea continuă să-l sfătuiască să renunţe la ţigară. Drăguţă.

La opt fără trei minute, intră pe uşa instituţiei. Portarul îl salută respectuos şi, în timp ce-i înmînează cheile de la birou, îi spune, de doi ani, acelaşi lucru: „Punctual, ca de obicei“ sau „Ca de obicei, punctual“. Uneori (dar acest lucru se întîmplă foarte rar) face o abatere de la regulă şi-i zice: „Da’ punctual mai sînteţi!“. Iar el îi răspunde printr-o ridicare din umeri şi un gest cu degetul arătător spre etajul trei, acolo unde lucrează. Gesturile astea înseamnă: „Ce să-i faci? Trebuie. Altfel, şeful ăl mare mă dă afară“. Cu portarul a dezvoltat o relaţie specială, întrucît amîndoi sînt pasionaţi de fotbal şi, mai mult, au aceeaşi echipă favorită. Astfel că, după amabilităţile amintite mai înainte, portarul îl întreabă: „Ce ziceţi, batem miercuri?“ — bine, asta în cazul în care echipa lor favorită joacă miercuri; dacă joacă sîmbătă sau duminică, întrebarea este: „Ce ziceţi, batem sîmbătă (sau duminică)?“; iar dacă meciul urmează să se joace în chiar ziua în care portarul pune întrebarea, aceasta îşi schimbă forma, sunînd aşa: „Ce ziceţi, batem azi?“. „Batem“, îi răspunde omul cu serviciu întotdeauna, deşi cîteodată se îndoieşte de capacitatea echipei de a învinge. Discuţia lor diferă uneori, mai exact în ziua imediat următoare unui meci. Dacă echipa învinge, discuţia se poartă aşa: „Mare dreptate aţi avut; i-am rupt în bătaie!“. „Da, i-am rupt“, îi zice omul cu serviciu. Dacă meciul se încheie egal, iată conversaţia: „Un pic ne-a lipsit, şi-aveaţi dreptate“. „Da, un strop de noroc, acolo.“ Iar dacă echipa pierde, portarul îl aşteaptă îmbufnat: „Aţi văzut ce ne-a furat hoţu’ de arbitru!?“. „Da, mare hoţ“, dă omul cu serviciu din cap, afectat.

După aceste discuţii, se îndreaptă spre lift, salutîndu-l din mînă pe portar. Intră, apasă pe butonul pe care scrie, şters, „III“, apoi se întoarce cu spatele la uşi şi-şi aranjează cravata în oglinda din cabină.

La opt fără un minut, coboară la etajul trei. Intră în holul lung, care are toate uşile de la birouri deschise. Pînă la biroul său, are de trecut pe lîngă birourile: directorului, directorului adjunct, şefului departamentului de vînzări, şefului departamentului de promovare şi ale celor trei şefi mai mici — şefii departamentelor de producţie. El este şeful celui de-al patrulea departament de producţie. Deci, cum intră, spune: „Vă salut respectuos, domnule director“, iar directorul îi răspunde, mormăind: „Sa’ît“, după care îşi priveşte ceasul. Omul cu serviciu n-are nici o emoţie cînd directorul îşi priveşte ceasul. Ştie că mai sînt cîteva zeci de secunde pînă la ora opt fix, deci n-a întîrziat. Aşa că se îndreaptă spre a doua uşă şi spune, zîmbind: „Vă salut, domnule director“. Directorul adjunct răspunde zîmbetului său şi-i zice cald: „Salutare“. Se îndreaptă apoi spre biroul şefului departamentului de vînzări şi-l salută pe acesta: „Vă salut, dom’ şef“, iar el îi răspunde prietenos: „Noroc“. Ajunge în dreptul biroului şefului departamentului de promovare, şi-i spune: „Vă salut, dom’ şef“, iar acesta îi face cu ochiul. În fine, paşii săi se îndreaptă spre cele trei birouri alăturate, ale celor trei şefi de departamente: „Sal’tare, moşule“, îi spune el primului şef de departament, deşi nu-i moş, fiind chiar mai mic decît omul cu serviciu cu două luni şi patru zile. „Sal’tare“, dă acela din mînă. „Sal’tare, don’şoară“, îi spune apoi celui de-al doilea şef de departament, deşi nu-i domnişoară, dar e sfios şi are o voce piţigăiată, ca de femeie. „Sal’tare“, dă şi acesta din mînă. „Sal’tare, cuscre“, îi spune, în fine, celui de-al treilea şef de departament, deşi omul cu serviciu n-are nici un fiu, iar al treilea şef de departament n-are nici o fiică, şi nici invers, deci nici vorbă să fie cuscri. „Sal’tare“, dă, în fine, şi acesta din urmă din mînă.

Intră apoi în biroul său. Toată ziua calculează cifrele departamentului, aruncîndu-şi în acelaşi timp ochii asupra cifrelor celorlalte departamente. Cînd cifrele celorlalte departamente le depăşesc pe cele ale departamentului condus de el, intră în biroul comun al oamenilor pe care-i conduce şi le spune, pe un ton ridicat: „Băi, ce facem!? Rămînem în urmă!?“. Oamenii tac mîlc, dar de-a doua zi cifrele încep să crească, semn că au receptat bine mustrarea omului cu serviciu. Cînd departamentul său depăşeşte însă norma, iar celelalte departamente au motive să îl invidieze, intră în biroul comun al oamenilor săi şi le spune, pe un ton prietenos: „Băi, băieţi, mergem bine! I-am depăşit!“. Ei tac mîlc, dar, în adîncul sufletului, au primit cu bucurie felicitările omului cu serviciu.

La sfîrşitul programului, îşi permite luxul de a pleca acasă cu un taxi. Dar, pentru că nu mai are loc de prieteni în viaţa sa şi pentru că este un adept al variaţiei, nu şi-a făcut abonament la un singur taxi. Pur şi simplu, coboară în stradă şi face un semn cu mîna, avînd în felul acesta bucuria de a cunoaşte noi şi noi oameni şi de a discuta cu ei.

Ajuns în faţa uşii, scoate din cutia poştală ziarul sportiv, apoi descuie uşa şi intră în casă, îşi dă jos pardesiul, costumul, cravata (iarna) sau numai costumul şi cravata (vara) şi se trînteşte în pat. Stă aşa cincisprezece minute, pentru a se destinde, privind tavanul dormitorului. După cele cincisprezece minute, intră în baie şi dă drumul la apă în cadă. În timp ce apa curge, timp de jumătate de oră stă pe veceu şi citeşte ziarul, pentru a afla ultimele ştiri din sport şi, mai ales, cum mai merg treburile pe la echipa lui favorită. După ce-şi termină treaba, următoarea oră şi jumătate şi-o petrece în cadă. Asta de trei ori pe săptămînă. În celelalte trei zile lucrătoare ale săptămînii, o dată ajuns acasă, stă cincisprezece minute privind tavanul dormitorului, pentru a se destinde. După cele cincisprezece minute, intră în baie şi se aşază pe veceu, citindu-şi ziarul vreme de jumătate de oră. După ce-şi termină treaba, îşi petrece următoarea oră şi jumătate privind de pe balcon trecătorii.

Mănîncă începînd cu ora optsprezece şi treizeci. Asta pentru că nu-şi poate permite să piardă ştirile, care încep la ora nouăsprezece, şi nici filmul zilei, care începe la ora nouăsprezece şi treizeci şi cinci sau şi patruzeci. Aceste două programe tv sînt esenţiale pentru el, întrucît ele îi oferă relaxarea de care are nevoie. În fine, după consumarea respectivelor programe tv, omul cu serviciu stinge lumina, stinge televizorul şi, în întuneric, pentru următoarea jumătate de oră, se apucă să mediteze.

Uneori adoarme încă înainte să fi terminat de meditat.

Referinţe critice:

„Atunci i-am ars două palme reconfirmă apetitul lui Lucian Dan Teodorovici pentru secvenţele existenţiale aglomerate pe versantul ratării. O ratare multiplă: materială şi socială, profesională şi sentimentală. Eroul favorit al prozatorului ieşean este tînărul cu statut incert, din faza nebuloasă cuprinsă între absolvirea studiilor universitare şi obţinerea unui post cu care să se căpătuiască. Atunci cînd personajul scapă de acest chinuitor, obsesiv no man’s land, prozatorul îl distribuie în roluri şi mai dificile. Dacă este însurat, e însurat cu o femeie urîtă, proastă, ţaţă în sensul dur al termenului, isterică. Dacă soţia e frumoasă, e şi infidelă. Cînd cuplul are un copil, acesta e handicapat precum în Gumă de mestecat: scuipă spre tavan şi se repede să prindă picăturile de salivă în cădere; are tuse convulsivă şi vomită, consecvent, pe pantofii tatălui. Dacă tovarăşii de viaţă oferă, ca în Un om obişnuit, imaginea unei perechi fericite, armonioase, aflate la vîrsta bilanţului nostalgic, mai trebuie să avem puţintică răbdare. Fiindcă bărbatul sexagenar este aproape olog: a avut un accident. De fapt, a încercat să-şi ia viaţa sărind pe geam de la etajul trei; şi nu i-a ieşit. [...] În fapt, întreaga proză de pînă acum a lui Lucian Dan Teodorovici este scrisă dintr-o perspectivă cinematografică sau dramatică. Absurdul dominant vine dîntr-o neînţelegere modulată la propriu şi la figurat. Pătrunzînd, cu greu, în mintea unui personaj constatăm imediat că mecanismele gîndirii lui funcţionează autonom, după criterii obscure; iar inima, biata, e o necunoscută şi mai mare. Tehnica prozatorului este de a mări la maximum distanţa: cea dintre el şi creaţiile de hîrtie; şi cea dintre cititorul care vrea să-şi explice ce se întîmplă şi oamenii, faptele, întîmplările care nu se lasă explicate.” (Daniel CRISTEA-ENACHE, în „Cultura”, 3-10 septembrie 2007)

„Uneori nu ştii ce să crezi, graniţa între bluf şi the real thing e de-a binelea fluidă — şi nu din cauză că e aplicat «le mecanique» pe «le vivant» sau absurdul pe banal, ci din cauza atitudinii naratorului, care oscilează între patetism (de calitate, OK, să nu mă înţelegeţi aiurea) şi sarcasm. O fi poate şi defectul volumului, în care e inclusă şi partea aia despre comunismul roz, nu ştiu. Impresia mea e că autorul nu s-a hotărît dacă vrea să producă literatură umoristică sau pur şi simplu literatură. Mie îmi plac ambele variante. Mi-ar fi fost totuşi mai uşor să mă orientez într-un volum purificat etnic , de exemplu unul care să fi conţinut exclusiv texte de genul celor din partea a treia, „Fursecuri”, care sînt, fără excepţie, demenţiale.” (LuciaT, pe http://www.terorista.ro, 6 martie 2007)

„Lucian Dan Teodorovici te plimbă cu proza lui printr-un social aparent banal. Ştie să alcătuiască situaţii delicate, iar dacă te împiedici, nu te ajută; e tipul care rîde cu poftă, poate revine, pentru puţin timp, grav, apoi îşi reia acelaşi rîs molipsitor (sau cum spun moldovenii noştri: «Am rîs de m-am spintecat!»). Teodorovici are darul de-a spinteca fapte de viaţă, de obicei personale, grăbindu-se, mai tot timpul, să deturneze aşteptările cititorilor, prin deznodăminte surprinzătoare. De multe ori, gradul de spectaculozitate se rezumă la soluţii (explicaţii) care tatonează absurdul, recurgînd în permanenţă la un comic care se naşte întotdeauna din tragic.” (Marius MIHEŢ, în „Familia”, nr. 5/2004)

„Un anumit aer caragialesc stăruie prin aceste povestiri, cu personaje mărunte, în destinul cărora au intervenit, ca un nod în gît, eşecul, disperarea, criza, inadaptarea. Povestiri surprinzătoare, cu tîlcuri subtile, adesea cu un umor sec, amărui, pe care mi se pare că l-am mai trăit cîndva, la o altă vîrstă, citind pagini de Ion Băieşu.” (L.D. CLEMENT, înNordLitera, august 2004)

„O literatură bine înfiptă în cotidian, vizînd mai multe categorii sociale, folosind ironia pentru proiecarea unei morale mai cuprinzătoare a timpului nostru.” (Doris MIRONESCU, în „Timpul”, iulie-august 2004)

„Lucian Dan Teodorovici excelează, struneşte perfect textul care arată ca o miniatură cu proporţii desăvîrşite. E textul perfect, uşor de citit în grăbite(le) peripluri bibliologice postmoderne, pliat perfect peste haina realistă pentru cei care au ochi s-o vadă. Ca modele detectabile, primul care mi-a venit în minte a fost Daniil Harms, cu care prozatorul ieşean, dacă nu are filiaţii conştiente, împarte aceeaşi fineţe relaxată a amănuntului absurd care dinamitează un text concentrat, scris cu umor şi ironie. Ambii au capacitatea de a reda, sintetic, anacolutul existenţial, fractura dintre veridic şi verosimil. Faţă de scriitorul rus, Teodorovici îşi cultivă, însă, conştiincios şi «mesajul» realist, lăsîndu-l pe cel «profund» să fie mai curînd intuit. Cu alte cuvinte, o invitaţie onestă la o lectura à la Eco, deschisă.” (Florina PÎRJOL, iulie 2004, în „Observator cultural”, nr. 230)

„Stăpîn pe mijloacele sale, neinfluenţat de vreo modă anume, înzestrat cu un acut simţ al comicului şi al absurdului şi cu nerv satiric, prozatorul ieşean şi-a ales de la început un drum propriu, unul deloc uşor. Căci nu e uşor să fii simplu fără a fi facil.” (Antonio PATRAŞ, în „Adevărul literar şi artistic”, 27 iulie 2004)

„Lucian Dan Teodorovici lucrează cu un bun, subtil amestec stilistic şi afectiv: ironia şi melancolia, bonomia ce dizolvă tentaţia cinismului, plăcerea jocului (inclusiv în retorica genului dramatic) şi evitarea satirei sarcastice, priza la absurdul existenţial, paralel cu comicul rafinat ce palpită aproape sub fiecare situaţie de fizionomie, toate acestea stimulînd nu doar lectura, ca plăcere, dar şi reflecţia pe marginea ei.” (Dan C. MIHĂILESCU, în „Ziarul de duminică”, 16 iulie 2004)

„Muşcător şi amar în umorul lui, cu un scris purificat pînă la austeritate, reuşind să transforme experienţa cotidiană a omului obişnuit în basm exemplar, să creeze un soi de magie a distanţei prin refuzul cuvintelor mari, Teodorovici e, în fapt, un arhitect al sublimului bine camuflat, refugiat în cotloanele ilogicului instituţional, ale paranoiei colective şi lipsei de sens existenţial. Iar Atunci i-am ars două palme e, lăsînd la o parte aspectul ei compozit (care dă impresia unui mozaic din bucăţi de consistenţă diferită ce nu se-mbucă mereu aşa cum ar trebui), o carte ce trece, cumva, dincolo de limitele estetice pe care şi le-a autoimpus literatura română a ultimelor decenii. Atenta observaţie a vieţii de lîngă nu presupune pentru (deghizatul moralist) Lucian Dan Teodorovici doar un exercitiu de scriitură, de observaţie entomologică, ci şi, mai ales, instituirea unei atitudini extinse dincolo de text, spre un social de care scriitorul acestor vremi nu mai fuge. Fiindcă nu mai vrea şi nici nu mai are unde.” (Iulia POPOVICI, în„22”, 13 iulie 2004)

„Deşi împărţit în trei secţiuni, volumul prezintă o unitate nu doar de stil, ci şi tematică: personajele-narator, neindividualizate prin nume, şi-au făcut din normalitate un ţel de neatins; din cauza micimii şi a bunei convieţuiri cu ratarea, ele nu reuşesc să-şi găsească rostul, echilibrul, buna-credinţă fiindu-le permanent înşelată de o realitate care a luat-o razna. Şi totul se petrece sub privirea detaşată a unui autor ce se abţine admirabil de la orice comentariu, consemnînd sec nişte destine anapoda.” (Nicoleta CLIVEŢ, în „Cultura”, 16 iunie 2004)

„Ei bine, prozele lui Teodorovici mă fascinează asemenea unui fruct dulce ironic, fără sîmburi, din care muşti lacom, fără frica de a-ţi lăsa dinţii în el. Te trezeşti în gură cu cîteva seminţe amărui. Fraza curge fără ifose, limpede, apoi face brusc o buclă, dă la iveală un personaj a cărui dramă te uimeşte de rîs, mai curge cîteva pagini şi în final se varsă într-o mare baltă de nimic absolut. Faptul divers e prilej de uimire auto-ironică, la botul calului, de trecere în revistă a lumii hazlii şi cretine, ca o cagulă pe care Dumnezeu ne-a tras-o peste ochi.” (Alin IONESCU, în „Academia Caţavencu”, 8 iunie 2004)

„Lucian Dan Teodorovici frazează bine, se descurcă pe spaţii mici cu aceeaşi dexteritate ca şi în roman, are mult umor şi un mod anume de a juca cu o anumita naivitate cele mai dramatice evenimente de viaţă… Atunci i-am ars două palme menţine liniile de forţă ale scrisului tînărului autor şi promite o revenire în forţă şi exclusiv inedită.” (Marius CHIVU, în„România literară”, 26 mai 2004)

„Titlul cărţii nou publicate, la fel de uşchit ca şi celelalte, nu reia cum ne-am fi aşteptat titlul vreunei proze din volum, ci un gest curent în lumea carnavalesc-sinucigaşă a lui Teodorovici, care, în altă carte, reprezintă debutul în viaţa erotică al personajului principal şi care aici e leitmotivul caragialian al unor Momente istorice, dar şi al întregii cărţi. Partea cea mai surprinzătoare a prozei lui Lucian Dan Teodorovici şi marca sa indiscutabilă în ansamblul prozei tinere de azi o reprezintă ancorarea în metafizic, chiar un metafizic louche, care fuge din faţa (sau din spatele) ochilor la prima piruetă raţionalistă.” (Simona SORA, în „Dilema”, 21 mai 2004)