• Str. Revoluţiei nr. 89
• Volum coordonat împreună cu Dan Lungu
• Editura Polirom, Iaşi
• Colecţie: Ego-grafii
• Anul apariţiei: 2009
• Preţ: 22,95 lei

Prezentare

La douăzeci de ani de la Revoluţie, douăzeci de texte ale unor autori provenind din zone culturale diferite – literatură, teatru, coregrafie, jurnalistică etc. – ilustrează o istorie subiectivă a momentului decembrie 1989. De la relatarea amănunţită a celebrului miting care a marcat începutul sfîrşitului dictaturii pînă la analiza în oglindă a aşteptărilor de atunci şi a situaţiei de acum, povestirile parcurg toata gama de atitudini şi trăiri prin care am trecut cu toţii atunci.
Str. Revoluţiei nr. 89 merită să fie parcursă chiar şi numai pentru a ne simţi din nou cu douăzeci de ani mai tineri şi entuziaşti, sau pur şi simplu naivi, patetici şi emotionaţi, aşa cum ne-am manifestat atunci. Iar pentru cei care nu au trăit acele momente, e o bună ocazie să afle „cum a fost”.

Texte de: Georg Aescht • Radu Aldulescu • Liviu Antonesei • Ion Barbu • Matei Bejenaru • Jan Willem Bos • Gigi Căciuleanu • Magda Cârneci • Laure Hinckel • Toni Grecu • Norman Manea • Solomon Marcus • Ioan T. Morar • Maia Morgenstern • Dan Perjovschi • Ion Pop • Ion Sapdaru • Andrei Şerban • Cristina Ţopescu • Matei Vişniec

Cuvînt înainte

(Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici)

La două decenii de la prăbuşirea dictaturii, ştim foarte multe şi, în acelaşi timp, foarte puţine despre săptămîna în care incredibilul s-a produs, „mămăliga românească a explodat” şi istoria a luat-o pe un drum nou. Cei născuţi în decembrie ’89 sînt acum tineri, liberi, dezinvolţi. Pe mulţi dintre ei îi interesează ultimul clip Tokio Hotel, jocurile on-line de strategie, mess-ul, twitter-ul, traficul propriului blog şi zborurile low-cost. Nu-i preocupă în mod deosebit cine a fost generalul Guşă şi se întîmplă că unii nu au auzit de Lenin. Ceauşescu e un tip pe vremea căruia părinţii lor au dus-o naşpa, de aceea l-au împuşcat în mod barbar, cadou de Crăciun pentru poporul nemulţumit. În toată povestea asta mai sînt amestecaţi şi nişte terorişti, despre care, în bună tradiţie absurd-suprarealistă, nici acum nu se ştie dacă au existat cu adevărat. O întreagă babilonie!

Documentarele, scrupuloase în reconstituiri şi abundente în detalii, palpitante pentru cei care au trăit acele clipe, se pot dovedi prea puţin atractive pentru noua generaţie. Poate că prinşi – în mod justificat, de altfel – de mania exactităţii şi a adevărului, pierdem din vedere teribila experienţă umană a momentului. Poate că în rememorările noastre istoria pune prea mult în umbră omul, evenimentele acoperă trăirile subiective, experienţa colectivă o eclipsează pe cea personală. Eventual ştim pe ore cum s-au derulat lucrurile la Timişoara şi la Bucureşti, dar cunoaştem prea puţine despre ce s-a întîmplat în provincie şi diaspora, în diferite contexte particulare sau sîntem ignoranţi în ce priveşte gîndurile şi trăirile, reacţiile, intenţiile şi comportamentele spontane ale participanţilor, direcţi sau indirecţi. De la primele informaţii că se întîmplă ceva la Timişoara şi pînă la execuţia cuplului dictatorial, metamorfozele psihologice şi comportamentale ale fiecărui individ sînt fascinante. Istoria a început să se schimbe alert, dar cu oamenii, cu interioritatea lor ce s-a întîmplat?

Sîntem convinşi că nu toată lumea a reacţionat la fel. Structurile emoţionale şi contextele diferite în care se afla fiecare dintre noi ne fac inimitabili în comportament. De pildă, o femeie povestea că despre fuga lui Ceauşescu a auzit în timpul serviciului, în timp ce asculta radioul. S-a gîndit că nu poate fi decît o piesă de teatru şi că, desigur, actorii o vor păţi, aşa că a închis imediat aparatul, de frică să nu fie surprinsă că ascultă asemenea lucruri compromiţătoare. Un adolescent, crescut într-o familie de cadre de partid şi elev silitor, la aflarea veştii că Ceauşescu a căzut, a început să plîngă în hohote, convins că nu urma decît dezastrul, că niciodată nu va mai putea fi găsit un conducător la fel de bun şi de înţelept. Un profesor universitar, pentru care violenţa nu fusese nicicînd o soluţie, aflînd că în piaţa unui important oraş a început să se tragă asupra manifestanţilor, a plecat cu o bîtă în mînă, hotărît să folosească acea armă împotriva organelor de represiune. Reacţiile fiecăruia în parte, într-un moment cu asemenea impact emoţional, indiferent de diversitatea lor, pot crea o hartă de alt tip a acelor zile, pot aduce în faţă o istorie nevăzută, neştiută, dar ceva mai palpabilă decît istoria mare.

Pornind de la cîteva repere, am intenţionat să aflăm de la o serie de personalităţi culturale, din domenii cît mai diferite, primele reacţii la vestea că la Timişoara se întîmplă ceva. Unde erau, ce făceau în acele momente? Dar la ştirea că Ceauşescu a fugit? Care este acum atitudinea lor faţă de comportamentul de atunci? Ce lucruri pe care la acea vreme le considerau de la sine înţelese acum li se par naive? Entuziasmul general de atunci nu a fost umbrit de nici o temere, nici o îndoială, bucuria a fost unanimă şi fără rest?

Aceste întrebări, strict orientative, ca stimulant al memoriei, au dus la douăzeci de istorii individuale, care surprind dimensiunea emoţională şi o serie de cadre personalizate ale evenimentelor din decembrie ’89. Dacă adăugăm şi faptul că după douăzeci de ani ne simţim cu toţii mai confortabil să discutăm deschis, inclusiv să ne recunoaştem eventuale naivităţi[1], erori sau chiar mici laşităţi, avem toate motivele să credem că mărturisirile din acest volum vă vor stîrni interesul măcar în aceeaşi măsură în care ni l-au stîrnit şi nouă, pe parcursul primirii textelor.

[1] Aici trebuie să spun că am fost o victimă perfectă a propagandei şi diversiunilor din timpul revoluţiei. Am crezut tot ce s-a spus la televizor, indignându-mă şi entuziasmându-mă fără pic de simţ critic. Aş fi un studiu de caz excelent pentru manualele de propagandă şi manipulare. Apoi, ieşit din şcoală fără pic de cultură politică şi civică în adevăratul sens al cuvântului, în primele luni ale lui 1990 găseam pluripartidismul o soluţie cât se poate de proastă. Desigur, mă bucuram că se prăbuşiseră regimul comunist şi Ceauşescu, dar nu înţelegeam de ce e nevoie de pluralism. În opinia mea, vechiul partid, dictatorial şi incompetent, trebuia înlocuit cu unul nou şi bun, democratic. Nu cumva mai multe partide puteau creau confuzie şi cheltuiau nejustificat banii publici? (Dan Lungu)