În ultima vreme, am devenit curios (şi nu doar atît) în privinţa filmului iranian. Am văzut cîteva din filmele lui Kiarostami, anume Taste of Cherry,  Where Is the Friend’s Home?, The Wind Will Carry Us şi Close Up. Toate mi-au plăcut la nebunie, greu de spus în ce fel, de asta m-am şi abţinut să scriu aici. Cred că-i unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a dat cinematografia. Şi nu numai aia iraniană.

Azi, în urma unor comentarii de pe-un forum (poftim, la atît de scurt timp, reversul celor spuse în precedenta postare tocmai despre forumuri!), am mers şi către alţi regizori iranieni. Primul dintre ei, despre care vreau să scriu două vorbe acum, e Majid Majidi. N-aş vrea să fac o comparaţie cu Kiarostami, pentru că-l iubesc pe cel din urmă, aşa cum l-am descoperit. Şi n-ar fi drept. Totuşi, mi-e greu să mă abţin să scriu asta: îmi închipuiam că, pe genul ăsta de subtilitate, de profunzime şi de sensibilitate, Kiarostami nu poate fi egalat de nimeni.

Majid Majidi o face însă. Altfel, dar o face. Primul film al lui pe care l-am văzut, anume Children of Heaven, e un film despre… o pereche de pantofi. Bine, nu doar atît. Dar în jurul acestei perechi de pantofi se construieşte povestea. Puteţi să vă imaginaţi că e sfîşietor pe alocuri? Puteţi să vă imaginaţi că-i un film care te ţine cu sufletul la gură într-un mod greu de egalat de orice thriller, scuzaţi vulgarizarea, şi pe momente ce, povestite, pot părea absolut banale? Am urmărit, de exemplu, cu inima bătîndu-mi, cu ochii măriţi, cum un pantof de sport, ponosit, rupt pe alocuri, murdar, alunecă într-un canal, iar apa îl duce departe. Am strîns din pumni şi aproape m-am rugat de fetiţa care alerga după el s-o facă mai repede, să-l ajungă.

Spre deosebire de Kiarostami (uite că tot nu mă abţin de la comparaţii!), care uneori metaforizează superb, subtil, dar rămîne permanent realist şi foarte autentic, Majidi, în aceeaşi poetică vizuală, e totuşi mai ficţional. Merge mai mult pe „coincidenţe” narative, pe unele obişnuinţe ale filmului clasic. Însă o face încîntător, nimic nu e strident, nimic nu-i deranjant. Şi rămîne la fel de autentic. Nu ştiu ce să zic. Poate mulţi aţi văzut toate filmele pomenite aici, poate aveţi şi alte păreri. Cert e că, după mine, toate trebuie văzute.

Iar eu închei recunoscînd că-s deja fan al iranienilor, chiar dacă-i ştiu încă prea puţin. Dar o să-i ştiu mai bine. Abia aştept să văd celelalte filme ale lui Majidi, cele de care pot face rost. Şi mai sînt încă cinci-şase regizori iranieni pe lista mea. Pe măsură ce-o să-i descopăr, sînt convins că-mi va fi greu să mă abţin să scriu aici despre ei. Aşa că foarte probabil o să mai aveţi postări dintr-astea entuziaste.

P.S. Uitam să zic ceva ce mie mi se pare foarte important la iranieni, din ce-am văzut pînă acum. Oamenii ăştia reuşesc, mi-e încă greu să înţeleg cum, să filmeze emoţia. Ba chiar emoţia pură, căci nici nu-ţi dai seama de unde vine. Pînă la urmă, dacă ai vrea să povesteşti filmele lor, deşi au întîmplări, acele întîmplări nu par a spune cine ştie ce. Dar ei, pe lîngă asta, filmează emoţia, o prind în cadru. Şi cred că dincolo de orice tehnică cinematografică, dincolo de orice „găselniţă” structurală, asta-i marea provocare pentru orice regizor adevărat.

Am citit o serie de reacţii, pe unele forumuri de ziare, la scrisoarea privind greva fiscală iniţiată de un grup de scriitori, artişti din alte domenii etc. O ştiţi deja cu toţii, bănuiesc. Printre semnatari: Şerban Foarţă, Andrei Pleşu, Harry Tavitian, Alexandru Solomon – şi mulţi alţii, fireşte, m-am uitat doar superficial.

M-a cuprins greaţa citind comentariile. Şi nu-i o figură de stil: încă nu-mi pot coborî colţul din dreapta al gurii nici cînd scriu ceea ce scriu acum. Injurii de cea mai joasă speţă, asezonate cu: „La muncă, trîntorilor!”, „Aţi stat şi-aţi belferit toată viaţa, iar acum nu vreţi să vă plătiţi impozitele!”. Şi alte mizerii de genul ăsta. Nu le comentez, te indignează pînă şi faptul de a le trece din nou negru pe alb. Comentez, evitînd să le exemplific, doar mizeria de limbaj, violenţa extremă, epitetele scabroase, murdăria mentală a celor care deversează pe forumuri. Căci cei mai mulţi dintre ei nu scriu acolo, asta fac: deversează. Ce anume? Se ştie.

Sigur, s-a scris enorm despre insalubritatea internetului, despre neputinţa de a controla asemenea porcării. Dar trebuie să scriu şi eu, pentru că lumea s-a schimbat decisiv, din punctul meu de vedere, odată cu „libertatea” de acest fel, adică libertatea de a agresa nişte oameni, uneori nişte valori, oferită de spaţiul virtual. Toţi agramaţii, toţi cei care emit gînduri, fie ele oricît de abrutizate, s-au trezit deodată cu posibilitatea de a le expune în scris, de a le fi citite de mulţi alţi oameni.

Şi profită din plin. Dacă odinioară intelectualul public se putea teme, eventual, doar de polemici cu colegi de breaslă, cele mai multe purtate în limitele bunei-cuviinţe, actualmente el şi activitatea lui sînt presărate dinaintea porcilor – iar asta e o metaforă, epitetul e folosit doar pentru a-i împlini acesteia scopul. Nişte porci, afirmaţia cu metafora rămîne valabilă, care se reped hulpavi în troaca numită mai nou forum, făcînd ferfeniţă ceea ce cu largheţe li se oferă. Mai mult, în micimea lor, probabil îşi închipuie că au făcut dreptate, s-au răcorit un pic pe acei „ticăloşi”, scîrţa-scîrţa pe hîrtie, care se lăfăie în bani, „în timp ce eu, maică, muncesc de zor pentru bănuţii mei”.

Internetul a creat un imens spaţiu în care frustrările se transformă în oribilităţi. Fidel metaforei mai sus create (o fi fiind ea subţire, dar alta nu-mi vine la îndemînă acum), o să-mi amintesc de-o vorbă „din bătrîni”: „Dacă te amesteci în tărîţe, te mănîncă porcii”. Inainte, oamenii de calitate puteau să nu se amestece în tărîţe, era opţiunea lor. Lumea s-a schimbat însă complet, iar acum nu mai ţine de opţiune: acum eşti amestecat în tărîţe printr-o simplă ştire despre tine. Un proverb a murit, şi-a pierdut valabilitatea. Şi cu el a murit şi lumea cealaltă, mai simplă şi, vrînd-nevrînd, mai decentă.

Pentru final, schimb ideea: internetul, prin esenţa sa, poate fi acuzat pentru toate astea. Trecînd însă de la teorie la realitatea noastră, măcar pentru un lucru Băsescu n-ar putea fi iertat niciodată. Pentru felul în care a compromis în ochii „publicului”, cine ştie pentru cît timp, cuvîntul intelectual, cuvîntul artist, cuvîntul scriitor. Căci vinovatul principal pentru instigarea asta uriaşă la ură este tocmai omul incult şi grobian ajuns preşedinte.

Acum, cu mizeria privind drepturile de autor, cu umilinţa la care îi supune pe cei care trebuie să şi le plătească, şi-a atins ţinta supremă. A creat ultima falie, cea mai mare, între intelectual, artist, scriitor şi „cei care muncesc cu adevărat”. Nu s-a apropiat de asta nici măcar Iliescu. Nu s-a apropiat de asta nici măcar Ceauşescu. A venit Băsescu şi a răsturnat lumea noastră românească, mică şi confuză, cu susul în jos.

Nu-mi aparţine titlul, dar vă explic mai tîrziu ce şi cum. Încep prin a recunoaşte ceva dezagreabil pentru mulţi: n-am dat niciodată doi bani pe „chestiunile ecologiste”. Nu că aş fi avut ceva împotriva lor, dar eram complet dezinteresat. Mi se păreau mai degrabă nişte fiţe intelectuale, iar avertismentele din presă nu-mi păreau decît subiecte construite pe baza unor interese.

Îmi amintesc, tot introductiv, o discuţie despre care am mai scris aici, una purtată undeva în Torino, la o masă, cu domnii Petru Cimpoeşu şi Andrei Oişteanu. Am dezbătut, vreme de o oră, poate şi mai mult, proiectul Roşia Montana. Profesorul Andrei Oişteanu venea cu opinii echilibrate, scriitorul Petru Cimpoeşu era total împotriva investiţiei, iar eu, deşi poate ar fi trebuit să am ceva mai multă bună-cuviinţă, eram vehement de partea proiectului, pe considerentul „îndestulării” de care aveau să se bucure oamenii din zonă. Şi, susţineam cu patos, nu doar ei.

Acum, trec la subiect. L-am invidiat pe poetul Gabriel Daliş pentru sintagma pe care am folosit-o acum ca titlu de postare. Şi eu, şi el am copilărit, intersectîndu-ne destul de des în această copilărie, la Dorneşti. Cînd i-am citit prima carte de poezii, mi-a atras în mod special atenţia secvenţa cu acest titlu. Şi asta pentru că, la rîndu-mi, după ce am plecat din sat, de fiecare dată cînd mă întorceam eram izbit de „plinul de stele” al cerului dorneştean.

Aveam un loc al meu, undeva în spatele casei bunicii, unde ieşeam şi priveam, năuc, cerul acela. Oricît de romantic, de patetic ar suna, are o relevanţă aparte. Pe cuvînt că un asemenea cer n-am mai văzut nicăieri, nici măcar la munte. Aveai impresia că în faţa ta sînt toate corpurile cereşti cunoscute, dar şi o sumedenie de altele necunoscute de astronomi. Cam aşa ceva, nu vreau să insist prea mult, dar sper să vă faceţi o vagă imagine. Am fost bucuros să văd că şi lui Gabriel îi rămăsese aceeaşi imagine, nu eram nebun, nu mi se părea. Am fost totodată, cum spuneam, invidios că o prinsese într-o poezie.

De vreo doi-trei-patru ani, la un capăt de Dorneşti (deşi cică ar ţine de Rădăuţi, dar zona e în plin sat), a apărut o imensă fabrică de prelucrare a lemnului. Aparţine, am aflat „gugălind”, companiilor Holzindustrie Schweighofer şi Egger şi se întinde pe 135 de hectare de teren. Sincer, în „lumina” ideilor mele neecologiste, cînd am văzut că se construieşte, m-am bucurat. Oamenii vor avea de lucru, satul se va dezvolta etc. Am trecut nepăsător peste şoaptele care se refereau la cum a fost obţinut terenul sau la cum a fost obţinută autorizaţia, dat fiind că (vezi-Doamne, îmi ziceam eu atunci) gradul de poluare va creşte consistent. Mi-a rămas în minte doar faptul că investiţia depăşeşte 100 de milioane de euro.

Am început să am ceva îndoieli în vizitele mele de anul trecut. De fiecare dată, deasupra Dorneştiului vedeam, de la depărtare, nori groşi de fum în zona fabricii. Ştiu că de vreo cîteva ori mi-am pus în mintea mea, ignorant şi comic, întrebarea: „Da’ oare nu poluează?”. Acum, căutînd pe Google diverse ştiri despre subiectul postării de faţă, am aflat de la autorităţile judeţene sucevene că nici vorbă, să stea dorneştenii şi rădăuţenii liniştiţi, fabrica respectă normele de mediu.

Şi totuşi, eu scriu asta acum dintr-un motiv anume. Iar motivul anume, de care bănuiesc că v-aţi prins deja, e că, romantic şi patetic, pe la jumătatea lui august, aflîndu-mă în Dorneşti şi fiind o noapte de vară perfectă, cu cer fără pic de nor, m-am dus în locul meu de undeva din spatele casei bunicii să mă bucur de cerul ăla unic, dorneştean, cerul plin de stele. Şi m-a şocat faptul că, pentru prima oară în viaţa mea, am văzut „stele” mai puţine şi mai şterse decît în Iaşul plin de smog.

Am repetat „experienţa” în noaptea următoare, crezînd c-o fi vorba de-un fenomen meteo sau de naiba ştie ce. La fel. Cerul plin de stele, al meu, al lui Gabriel Daliş, al multora, a fost acoperit. Abia în a treia seară mi-a picat fisa. Abia în a treia seară deci mi-a trecut prin minte că nu mai priveam cerul dorneştean pe care-l ştiam, ci unul pictat de Schweighofer şi Egger în lumini pale. Şi m-a prins un puseu ecologist teribil. Poate nu vă pare cine ştie ce. Dar, pentru cei care ştiu acel cer despre care m-am străduit să vă vorbesc, este cine ştie ce.

Sigur că, şi dacă aş fi fost conştient de la bun început, n-aş fi putut face nimic de unul singur. Presa suceveană nu dă decît ştiri neutre legate de colosul acela urît şi poluant din Dorneşti. Presa centrală a fost foarte interesată în ultima vreme de vizitele lui Băsescu în sat, căci au fost inundaţii, cum probabil ştiţi. Şi de podul de pontoane al aceluiaşi Băsescu. Nici un jurnalist n-a observat însă monstrul de-alături, care scoate fum gros pe hornurile uriaşe.

Eu, recunosc, voi fi ceva mai curios de-acum încolo, o să încerc să aflu mai multe. Pînă atunci, rămîn cu titlul ăsta de poezie, căci cerul a dispărut. Şi cu o schimbare totală de atitudine (observabilă chiar şi comparînd ce-am scris eu însumi de-a lungul vremii aici, pe blog): din cînd în cînd, merită să citeşti, să asculţi şi ceea ce spun ecologiştii. Ba chiar n-ar fi deloc rău să te şi implici.

P.S. V-aş fi postat şi niscai imagini. Dar, habar n-am de ce, fabrica respectivă, deşi probabil e cea mai mare din ţară pe domeniu (sau, oricum, printre cele mai mari), nu apare nicăieri pe Google. La următoarea vizită în Dorneşti, o să fac eu nişte fotografii, o să încerc să-i surprind toată „splendoarea” postindustrială.