E vorba despre Matei Brunul, fără a fi însă vorba chiar de el. Pornind însă de la reacţiile pe care le-am avut la acest roman (din fericire, foarte multe, nu numai în presă sau pe bloguri, dar în special în particular), n-am avut cum să nu remarc faptul că se creaseră două categorii relativ distincte de receptare: de-o parte pozitivă pînă spre entuziasm, de cealaltă parte moderată, ca să nu zic chiar negativă.

O surpriză însă: e prima oară cînd o carte a mea apare şi ca e-book, cam în acelaşi timp cu formatul paper, şi, dat fiind că e-book-ul e încă o jucărie nouă, cam toţi cei care au achiziţionat-o astfel au ţinut să(-mi) şi scrie asta. Aşa încît remarca mea s-a impus practic, fără să fie nevoie de nici o „analiză”: pe lista moderaţilor se află 80-90% dintre cei care au citit MB ca e-book; cam tot acelaşi procent dintre cei care au citit-o pe hîrtie (mi-)au scris entuziaşti.

Evident, pare cam trasă de păr observaţia mea. Totuşi, revin la ceea ce aminteam la început, adică obişnuinţele mele de lectură. Şi am multe situaţii (de la editură, spre exemplu) în care un manuscris pe care l-am citit în primă fază în Word sau .pdf, fără să mă dea pe spate, mi-a plăcut incomparabil mai mult cînd l-am recitit pe hîrtie. Sau: mi s-a întîmplat să încerc să citesc pe tren ori în avion o carte şi să mi se pară proastă, în condiţiile în care nu călătoream foarte confortabil. Apoi, citind-o acasă, în linişte, mi s-a părut foarte bună.

O carte de literatură depinde foarte mult de cum reuşeşte autorul să creeze şi să susţină atmosfera pînă la sfîrşit. Dar atmosfera, dat fiind că în ea îl atrage înainte de toate pe cititor, ţine extrem de mult şi de condiţiile exterioare cărţii şi autorului, care-l afectează însă direct pe receptor. Aşa că mă întreb: poate oare e-book-ul, care n-a creat încă obişnuinţe de lectură, să fie deocamdată nu foarte prietenos cu cititorul şi, prin urmare, nici cu scriitorul?

Pe lîngă toate, se poate totuşi ca observaţia mea să se bazeze doar pe o coincidenţă. Cam mare, dar de ce nu?

Singurul lucru pe care l-am repetat la fiecare sfîrşit de an (deşi am prins totuşi numai două pe blog) a fost un fel de bilanţ personal. An bun au ba? Plus cîteva dorinţe pe anul care stătea să-nceapă. Astfel, în 29 decembrie 2009, fără a face un bilanţ propriu-zis, mi-am dat de înţeles că a fost un an bun. Şi-am trecut, negru pe albul monitorului, nişte dorinţe pentru 2010. M-am bucurat acum să observ că, în mare parte, s-au împlinit. Erau următoarele:

• Să-mi iasă ceva la care lucrez în momentul de faţă, dar nu vă spun încă despre ce-i vorba.

Asta-i o dorinţă care nu mi s-a împlinit. N-am spus atunci despre ce era vorba, acum însă ştiu şi spun: visam să pun un spectacol după Matei Vişniec, Femeia ca un cîmp de luptă. M-am limitat însă la doar un fragment din el, apoi am renunţat.

•  Să găsesc timpul necesar pentru a scrie: 1. Trei piese de teatru care să-mi construiască o carte; sau 2. Romanul la care mă gîndesc, pentru care culeg idei & personaje de multă vreme şi pe care l-am început deja.

Noroc c-am scris „sau”, nu „şi”. Pentru că acum pot marca dorinţa ca împlinită: era vorba despre romanul Matei Brunul. Care, e adevărat, n-a apărut în 2010, ci în 2011 – dar dorinţa era aceea de a-mi găsi timpul de a scrie la el. Şi l-am găsit.

• Să (recunosc cu oarecare jenă, dar chiar îmi doresc) mai am parte de două-trei traduceri la cărţile mele. Dar cel mai mult îmi doresc să fie tradusă/contractată pentru traducere Celelalte poveşti de dragoste.

Am avut traduceri, nu mă pot plînge. Chiar şi la Celelalte poveşti, care a fost contractată în 2010 şi a apărut luna asta în Italia, la Aisara. Cu o receptare, pînă-n momentul ăsta, foarte bună.

• Să pot renunţa, fără cutremure, la unele lucruri pe care le fac în momentul de faţă doar din raţiuni financiare. Să mă pot concentra, adică, pe ceea ce-mi place să fac. Asta e o dorinţă pe care o am de mulţi ani, dar n-am trecut-o niciodată negru pe alb, aşa că iat-o aici.

Pînă şi asta s-a împlinit, din fericire. Dacă mă gîndesc bine, sînt chiar norocos: cel puţin în 2011 m-am ocupat exclusiv de lucrurile care-mi plac foarte mult. Asta nu mi-a ajutat buzunarul deloc, dar a fost o binecuvîntare din alte puncte de vedere.

La sfîrşitul lui 2010, aveam totuşi senzaţia că a fost un an cam slăbuţ. Abia pe 31 decembrie, făcîndu-mi bilanţul, am ajuns la concluzia că mă înşelam, anul fusese bun, chiar dacă nu spectaculos. De astă dată, n-am mai făcut o listă cu dorinţe, ceea ce mă deranjează puţin, căci aş fi avut o postare mai interesantă acum, dacă puteam să marchez dorinţele împlinite şi pe 2011, aşa cum am făcut mai sus cu 2010.

Din fericire însă, mă descurc şi fără bulinuţe. Şi mă descurc zicînd că mi-aş dori pentru tot restul vieţii ca anul 2011 să se repete. Măcar ca nivel al satisfacţiilor. A fost, o spun fără ezitări, unul dintre cei mai buni ani ai mei. Din multe motive, care culminează, evident, cu apariţia romanului Matei Brunul şi cu foarte mulţumitoarea receptare de care a avut parte pînă acum. Pe lîngă asta însă, am fost invitat la cîteva tîrguri şi festivaluri internaţionale excelente, uneori uimitoare pentru mine.

Anul 2011 mi se-ncheie bine şi din alte motive, poate cele mai importante: conţine promisiuni pentru anul ce vine. Aşteptări adică. Iar eu trăiesc pentru aşteptări. Spre exemplu, romanul Matei Brunul, pe lîngă o traducere deja contractată (în Bulgaria), a fost cerut la lectură de încă patru edituri din alte patru ţări. Răspunsurile vor veni în 2012. Şi probabil, asta o zic mai mult ca dorinţă, se vor aduna şi alte oferte.

Apoi: deja au apărut invitaţii, inclusiv una în S.U.A., despre care o să vorbesc mai pe larg, dacă se concretizează. Mi-am depus dosarul pentru o bursă foarte importantă pentru mine, dar şi despre asta o să vorbesc în momentul în care devine certă, dacă se va întîmpla asta. Şi mai sînt cîteva aşteptări, dar n-o să vă mai plictisesc cu ele acum. Concluzia e cea care contează: un an foarte, foarte bun. Sper din tot sufletul să fi fost la fel şi pentru voi.

Şi dacă am ajuns la speranţe pentru voi, vă doresc să aveţi un 2012 excelent, cu împliniri mult peste aşteptări, cu sănătate, cu nepăsări în faţa crizei şi-a calamităţilor politice care ne-nconjoară. Să vă simţiţi nemaipomenit şi să aveţi parte, pe 31 decembrie 2012, de-un bilanţ şi mai triumfător decît al meu de-acum. Iar cea mai importantă dorinţă pentru viitor este: să ne mai întîlnim, cu bucurii, multă vreme de-acum încolo.

Mă simt însă mai mult decît dator să scriu cîteva cuvinte despre traducătoarea celor două cărţi ale mele, Ileana M. Pop. Sau Ile, din cînd în cînd. Vreau s-o laud şi pe ea, fireşte. Dar nu pentru că aşa se cuvine, ci pentru că merită mai mult decît laudele mele. Pentru că rareori mi-a fost dat să lucrez cu un om atît de atent, de grijuliu cu textul, atît de inspirat, atît de insistent uneori, spre binele cărţii traduse.

Hai să vă spun aşa, mai întîi: datorită Ilenei, atît la Circul, cît şi la Celelalte poveşti am descoperit cîteva erori ce-mi aparţin mie şi redactorilor cărţilor. În primul rînd mie, totuşi, ca să fiu cinstit. Inconsecvenţe, contradicţii care le-au scăpat pînă şi cititorilor profesionişti români, mă refer inclusiv la cei din critica literară. Ea, Ile, mi le-a semnalat însă, făcîndu-mă chiar să izbucnesc în rîs, căci vreo două dintre greşelile astea sînt demne de bancuri. Oricum, ideea e că ediţiile italiene ale ambelor cărţi sînt ceva mai bune decît ediţiile româneşti, căci acele erori au dispărut.

În al doilea rînd, vă spun că m-am dumirit ce-nseamnă un traducător pasionat: mi s-a întîmplat în perioada traducerilor s-o descopăr pe Ileana timp de cîte două-trei zile, poate chiar mai mult, căutînd cele mai mărunte sensuri şi cele mai ciudate contexte în care poate fi folosit un cuvînt, „săpînd” apoi nu doar în etimologia, dar chiar de-a lungul evoluţiei italiene a cuvîntului respectiv tradus din română, pentru a fi sigură că acoperă exact atmosfera pe care a simţit-o ea în carte. Mi s-a părut grozav.

În al treilea rînd, aici o să rîdeţi, dar treaba e foarte serioasă în fond, dacă tot am pomenit de cuvinte, vreau să mă opresc în mod special la unul. „Şişcă” sau, în forma în care apare el în Celelalte poveşti,  „şişcorniţă”. Îl găsiţi în DEX în ambele forme, e un regionalism ce desemnează o maşină de tocat paie sau strujeni. Ileana l-a găsit atît în carte, cît şi în DEX. Dar n-a găsit nicăieri obiectul în sine. Şi, chiar dacă ştia deja ce înseamnă, deci şi cum să-l traducă, voia să se asigure că nu pierde nimic din sensurile lui, aşa că mi-a cerut să-i trimit o imagine. I-am desenat cuvîntul. Iată-l:

Uneori un cuvînt se traduce şi-n felul ăsta. Înţelegîndu-l nu doar automat, ci în toată splendoarea lui grafică (bine, ăsta-i doar un fel de-a zice, nu se pune problema nici unei „splendori” în caraghiosul meu desen de mai sus). Una peste alta, am vrut să ajung şi aici, pentru a vă spune că întreaga mea postare de azi e, pînă la urmă, menită a întregi sensul unui singur cuvînt. Acesta fiind „mulţumesc” – un cuvînt pe care i-l adresez Ilenei M. Pop.