Abbas Kiarostami. În urmă cu puţin timp, aş fi zis că încep cu el pentru că-i cel mai bun. Acum nu mai zic asta. Nu mai zic „cel mai bun” pentru că mi-ar fi jenă să fac clasamente. Mai mulţi regizori iranieni sînt „cei mai buni”. Încep totuşi cu Kiarostami din două motive: mai întîi, pentru că, în ordine cronologică, e regizorul primului film iranian pe care l-am văzut. În al doilea rînd, pentru că are un alt film, Close Up, care oferă o imagine asupra cinema-ului iranian în general, deci e foarte potrivit pentru introducere. Pe scurt: un şomer se dă regizor, pentru a impresiona o familie. Şi nu orice regizor. Se dă Mohsen Makhmalbaf. Despre el o să scriu însă mai jos, deocamdată sîntem la Kiarostami. Close Up e un docu-fiction. Cazul e real. Personajele îşi joacă propriile roluri. Şi totuşi, regizorul ăsta scoate totul dintr-o replică, dintr-o privire. Şi creează un subiect mare. O poveste despre ficţiune şi despre cum toţi tînjim după propria ficţiune. Foarte bun film.

Despre Taste of Cherry, filmul care m-a făcut să mă-ndrăgostesc de regizorul Kiarostami şi apoi de cinematografia iraniană, nu ştiu dacă mai are rost să scriu prea multe. E o capodoperă, o ştiţi mulţi dintre voi. E unul dintre cele mai mari filme făcute vreodată, după părerea mea. Un om vrea să se sinucidă. Nu ştim de ce, nu ni se spune. Omul caută însă pe cineva care, după ce se va sinucide (culcîndu-se într-o groapă şi înghiţind un pumn de pastile), să arunce pămînt peste el. Să nu-l mănînce păsările. Îi e frică de păsări. Filmul prezintă căutarea asta. Din om în om. Şi e genial. Foarte profund, o capodoperă.

Ca şi, din alte considerente, Where Is the Friend’s Home? Tot Kiarostami, fireşte. Un copil e ameninţat de profesorul lui că, dacă nu va veni ora următoare cu tema scrisă în caiet (copilul tot apare cu o foaie de hîrtie pe care şi-a făcut tema), îl va da afară. Caietul i-l ia însă, din greşeală, un coleg al lui. Care, cu ocazia asta, devine protagonist al filmului. Acasă îşi dă seama că are caietul celuilalt. Şi-ncepe o goană nebună, între satul vecin (al colegului său de clasă) şi al lui, pentru a returna caietul. Asta-i toată povestea, simplu spus. Dar, de fapt, sînt enorm de multe alte lucruri în joc. Între care întîlnirea cu un vecin al primului copil, cel ameninţat cu exmatricularea. Aici Kiarostami creează în primul rînd nişte personaje senzaţionale.  

Al patrulea film al lui Kiarostami pe care l-am văzut pînă acum se cheamă The Wind Will Carry Us. E primul film al lui, din cele văzute de mine, care pune accentul pe metafora explicită. Un film un pic mai dificil, în care un tip vine într-un sat la capătul lumii, al Iranului mai bine zis, aşteptînd ceva… Şi vorbind despre cineva. Tîrziu îţi dai seama că aşteaptă, de fapt, moartea cuiva. Dar e un film ceva mai criptic, nu prea pot spune multe lucruri, întrucît ceea ce scriu aici s-ar transforma în spoiler. Oricum, trebuie văzut, e un foarte bun şi ăsta.

Majid Majidi. V-aţi dat seama deja din postarea precedentă că m-a dat rău de tot pe spate cu Children of Heaven. Sînt şi acum exact la fel de entuziast, e un film genial. Ce n-am spus suficient de clar data trecută e că totul porneşte de la un băieţel de vreo 10 ani care pierde, din greşeală, pantofii surorii lui. Singurii ei pantofi. Şi-atunci, pentru că se simte vinovat, hotărăşte să împartă cu sora lui perechea sa de pantofi sport. Au noroc că unul are ore dimineaţă, altul după-amiază. Sînt o nebunie momentele în care se aşteată unul pe altul să-şi dea pantofii. Tot filmul e o nebunie. Şi suna ca naiba să spun asta, pentru că e, eventual, o nebunie emoţionantă la culme. Îţi dau lacrimile.

N-aveam cum să îl las pe Majidi deoparte după filmul sta. Aşa că am văzut încă 5 filme de-ale lui. M-a emoţionat foarte mult şi Pedar/The Father. Scuze, dau în general titlurile în engleză pentru că aşa-s mai uşor de recunoscut. Un tată vitreg şi un băiat de 14 ani care, întors de la muncă, nu-l acceptă sub nici o formă pe primul. Porneşte un război între cei doi. Unul care pare inegal, mai ales că tatăl vitreg e poliţist. Dar trebuie neapărat să-l vedeţi, pentru că e extrem de bine condus, foarte bine tensionat şi… Deja nu mai e nevoie să spun cît de mult mizează Majidi pe emoţie.

Puţin prea mult chiar, aş zice, în The Color of Paradise. Aici e vorba de un copil orb, care ajunge într-un paradis terestru, la bunica lui, la ţară. Poate uşor patetic, am zis. Dar, altfel, impecabil. Cu nişte imagini uimitoare, Majidi chiar creează un fel de paradis. Sigur, contrastul dintre întunericul în care trăieşte copilul şi imaginile idilice justifică totul. Şi mai vreau să zic ceva legat de filmul ăsta: e cel în care, mi se pare mie, Majidi şi-a desăvîrşit arta regizorală. Cel puţin din punct de vedere tehnic.

Tot extrem de mult mi-a plăcut povestea de dragoste Baran. Aici e de descoperit, pe lîngă toate, şi cum văd iranienii dragostea, într-un fel naiv şi curat. Mă rog, cum o văd iranienii prin ochii lui Majid Majidi, un tip îndrăgostit de tradiţie, cum uşor îţi poţi da seama văzîndu-i filmele. Nu vă-nchipuiţi însă nimic de genul unui romance. E mult mai mult de-atît şi cred că n-am văzut un alt film, sînt sigur de fapt că n-am văzut, care să prezinte mai clar esenţa dragostei.

Încă două la Majidi. The Song of Sparrows e un film, în orice caz, frumos. Cuvîntul „emoţionant” nu-l mai folosesc, se subînţelege. Păcătuieşte însă prin moralism. Nu e tezist, nu în sensul în care se foloseşte epitetul cînd vorbim de-un film sau de-o carte. Adică nu vine cu om temă de-acasă pe care ne-o vîră explicit sub nas. E un moralism soft, dar, odată simţit, te poate deranja. Totuşi, rămîne un film foarte bun.

La fel cum mi-ar fi greu să zic că nu e foarte bun The Willow Tree. E. Dar aici e singurul film în care chiar am simţit că teza mi-e vîrîtă sub nas. Adică se înţelege un „Dumnezeu te bate dacă nu eşti bun” sau, mai degrabă, un „Nemulţumitului i se ia darul”. Un profesor renumit, orb de la vîrsta de 8 ani, îşi recapătă vederea undeva după 45 de ani. De-aici începe povestea. Şi n-aş zice că nu-i o poveste frumoasă, că nu se vede mîna unui regizor mare, dar există şi ceea ce v-am spus deja…

Nu vreau să-l „închei” aşa pe Majidi totuşi. Pentru că-i un regizor uriaş. Cele două filme moraliste despre care am pomenit la sfîrşit sînt din ultima perioadă. Una în care e clar că a devenit el însuşi mai religios (şi n-o spun doar pe bănuite, am citit mai multe despre el). Şi cred că asta a dăunat un pic filmelor lui din ultimii ani. Altfel, rămîne un mare regizor, cu nişte obsesii pe care şi le transportă de la film la film (ceva se va risipi/pierde întotdeauna pe apă la Majidi, la fel cum la Kiarostami drumurile-s în zigzag, iar cadrele preferate sînt în maşină), cu o ştiinţă a surprinderii emoţiei (cred că v-am obosit cu observaţia asta, dar e atît de adevărată!) cum n-am mai văzut nicăieri altundeva.

Urmează nişte regizori din a căror filmografie n-am apucat să văd decît cîte un film. Pot încă să-mi schimb, cu alte cuvinte, părerea despre ei. Fie ea o părere bună sau mai puţin bună.

Mohsen Makhmalbaf. Deja vi l-am pomenit cînd am vorbit, chiar la început, despre Close Up-ul lui Kiarostami. Chiar şi din acel film îţi dai seama că e un regizor foarte respectat în Iran şi nu numai, aşa că eşti tentat să vezi ce-a făcut. Eu am văzut unul dintre filmele lui înainte de a vedea Close Up. Mai exact spus, am refuzat să-l văd pe ăsta pînă nu mă lămuresc cît de cît cum stă treaba cu Mohsen Makhmalbaf. Aşa că am văzut The Cyclist…

Taste of Cherry al lui Kiarostami m-a făcut să casc ochii mari şi să-mi dau seama că mai sînt filme extraordinare pe care nu le văzusem. Children of Heaven al lui Majidi m-a făcut să realizez că iranienii ăştia excepţionali sînt mai mulţi de unul. The Cyclist a reuşit să mă surprindă din nou, să mă facă să mă gîndesc că trebuie să fie pe lumea asta mulţi oameni geniali, care au făcut lucruri geniale, despre care eu nu ştiu o boabă. E o capodoperă, o spun iarăşi cu toată convingerea. Un film simplu la prima vedere, despre un om sărac, disperat, cu nevasta pe moarte, care acceptă, pentru bani, o provocare: aceea de a conduce şapte zile o bicicletă în cerc, fără întrerupere. Şi-aşa începe o altă poveste din aia care te face să-ţi tremure carnea, scuzaţi vulgarizarea. O poveste şi nişte personaje de rămîi fără cuvinte. Şi, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, la un moment dat îţi dai seama ce parabolă extraordinară ascunde.

N-am apucat încă să văd şi alte filme ale lui Mohsen Makhmalbaf. Dar mă aşteaptă. Şi credeţi-mă că ard de nerăbdare. Mi-a plăcut enorm The Cyclist, nu cred că am cum să fiu dezamăgit de celelalte.

Hana Makhmalbaf. E una dintre cele două fiice ale lui Mohsen Makhmalbaf. Regizoare. La fel ca şi mama ei, deci soţia lui Mohsen, anume Marzieh Makhmalbaf. La fel ca şi sora ei, Samira Makhmalbaf. Toate au făcut filme premiate. Şi urmează să văd filme regizate de fiecare dintre ele. Toată familia deci. Dar nu vă închipuiţi că e nu-ştiu-ce la mijloc. Mohsen Makhmalbaf a făcut o şcoală de regie, pe care soţia şi cele două fiice ale sale au urmat-o. Dacă au făcut-o bine au ba, o să mă lămuresc curînd.

Deocamdată, am văzut numai Buddha Collapsed Out Of Shame, al mai sus-numitei fiice. Şi, din ce-am văzut, n-am cum să pun la îndoială valoarea „şcolii Makhmalbaf”. O fetiţă de vreo patru-cinci ani e protagonista. De fapt, e un film numai cu copii. Prea puţini adulţi intră prin cadru. Şi merită văzut din o mie de motive, unul fiind acela că toţi copiii joacă excepţional. Altul fiind acela că mulţi ar putea înţelege cum se mută şi se transformă obsesia occidentală a terorismului din Orientul Mijlociu în subconştientul celor de-acolo.

Două lucruri, care s-ar putea să ţină doar de mine, nu m-au făcut să mă declar 100% fascinat de filmul ăsta şi să nu-l aşez printre capodopere (deşi încă ezit, aş fi tentat s-o fac). Două secvenţe, mai exact: una în care fata urmăreşte o bărcuţă de hîrtie pe un rîu, ceea ce mi-a adus aminte de Majidi; alta în care deasupra umbrei fetei cad umbrele unor cereale, cu trimitere către ideea de moarte şi îngropare, imagine mult prea asemănătoare cu una extraordinară din Taste of Cherry, al lui Kiarostami. Dar poate-s eu un pic cam cîrcotaş. Un film extrem de bun, una peste alta.

Jafar Panahi. După ce-a fost la un festival de film de la Lisabona, fiind invitat ca scenarist al scurtmetrajului Lampa cu căciulă, regizat de Radu Jude, Lăză mi-a povestit cum s-a întîlnit el cu un iranian, cum au stat vreo oră de vorbă, cum ăla i-a spus că din cînd în cînd mai face şi cîte-un pic de puşcărie pentru filmele lui subversive. Nu i-am reţinut atunci numele. Acum, i-am vorbit despre filmul lui Panahi lui Lăză. „Păi, mă, nu te-am înnebunit cu el?! Nu despre el îţi povesteam că l-am întîlnit la Lisabona şi…?!”. Ba despre el.

O să vă zic doar cîteva cuvinte despre singurul lui film pe care l-am văzut. Crimson Gold. Şi, cu riscul de a-l supăra puţin pe Lăză (nu-i chiar un risc, glumesc), o să vă spun că e un fel de salată boeuf. Care se întîmplă să fie mîncarea mea preferată. Mai clar: mîncarea preferată dintre mîncărurile obişnuite. Dacă însă sînt invitat într-un loc în care mi se servesc diverse specialităţi, cum n-am mai pomenit în viaţa mea, apoi sînt îndemnat să gust şi dintr-o salată boeuf, cred că n-o să o mănînc cu aceeaşi poftă ca acasă. Printre celelalte filme văzute, despre al lui Panahi pot spune doar că mi-a plăcut. E şi el laureat al multor festivaluri. Dar mi se pare că, măcar în filmul despre care vorbesc, face nişte concesii comercialului de tip american (inclusiv în privinţa structurii filmului, a modului cum e condusă tensiunea, chiar a tipului de metaforă la care recurge). Repet, un film bun. Aş fi fost poate încîntat dacă l-aş fi văzut primul. Aşa, rămîne doar un film bun. O să încerc să văd şi Offside, alt film al lui despre care se vorbeşte.

Bahman Ghobadi. Ştiţi de ce l-am lăsat la final? Pentru că nu ştiu ce să spun despre filmul Half Moon, unicul pe care i l-am văzut. Are nişte secvenţe superbe. Are nişte idei de parcurs superbe. E un film despre muzică, despre frumuseţea ei. Dar, dincolo de toate, e unul dintre cele mai dificile filme pe care le-am văzut, în sensul că se lasă extrem de greu înţeles. Eu încă sînt în proces de a-i desluşi acele înţelesuri. Mai pe scurt: nu-s lămurit ce a vrut să spună cu filmul ăsta într-un final. Ştiu că problema e exclusiv la mine, cel puţin asta simt. Tocmai din motivul ăsta, ca să par mai deştept decît sînt, m-am gîndit să nu scriu despre el aici. Pe urmă mi-am zis că nu e corect. Aşa că, riscînd să nu par prea deştept, scriu totuşi, cu promisiunea că o să mai văd şi alte filme ale lui Ghobadi. Apoi mă întorc la ăsta. V-am spus, e un film care are personaje foarte bine realizate, cu nişte secvenţe foarte faine, cu o temă majoră profundă, care te prinde. Dar lasă multe, foarte multe întrebări în final.

Că tot veni vorba de final, poftim şi concluzia, după ce m-am, dar mai ales v-am obosit: rămîn la ce-am spus, nu fac clasamente. Toate filmele despre care am scris merită cu prisosinţă văzute. Dar dacă ar trebui să rămîn cu numai patru pe care să le iau cu mine pe-o insulă pustie , astea patru ar fi: Taste of Cherry şi Where Is the Friend’s Home? ale lui Abbas Kiarostami, Children of Heaven al lui Majid Majidi şi The Cyclist al lui Mohsen Makhmalbaf. Aş fi vrut să fac exerciţiul cu trei filme, dacă tot am recurs la treaba cu insula, dar mi-ar fi fost imposibil. Şi-aşa mi-a fost greu să le aleg pe cele patru…

Azi, în urma unor comentarii de pe-un forum (poftim, la atît de scurt timp, reversul celor spuse în precedenta postare tocmai despre forumuri!), am mers şi către alţi regizori iranieni. Primul dintre ei, despre care vreau să scriu două vorbe acum, e Majid Majidi. N-aş vrea să fac o comparaţie cu Kiarostami, pentru că-l iubesc pe cel din urmă, aşa cum l-am descoperit. Şi n-ar fi drept. Totuşi, mi-e greu să mă abţin să scriu asta: îmi închipuiam că, pe genul ăsta de subtilitate, de profunzime şi de sensibilitate, Kiarostami nu poate fi egalat de nimeni.

Majid Majidi o face însă. Altfel, dar o face. Primul film al lui pe care l-am văzut, anume Children of Heaven, e un film despre… o pereche de pantofi. Bine, nu doar atît. Dar în jurul acestei perechi de pantofi se construieşte povestea. Puteţi să vă imaginaţi că e sfîşietor pe alocuri? Puteţi să vă imaginaţi că-i un film care te ţine cu sufletul la gură într-un mod greu de egalat de orice thriller, scuzaţi vulgarizarea, şi pe momente ce, povestite, pot părea absolut banale? Am urmărit, de exemplu, cu inima bătîndu-mi, cu ochii măriţi, cum un pantof de sport, ponosit, rupt pe alocuri, murdar, alunecă într-un canal, iar apa îl duce departe. Am strîns din pumni şi aproape m-am rugat de fetiţa care alerga după el s-o facă mai repede, să-l ajungă.

Spre deosebire de Kiarostami (uite că tot nu mă abţin de la comparaţii!), care uneori metaforizează superb, subtil, dar rămîne permanent realist şi foarte autentic, Majidi, în aceeaşi poetică vizuală, e totuşi mai ficţional. Merge mai mult pe „coincidenţe” narative, pe unele obişnuinţe ale filmului clasic. Însă o face încîntător, nimic nu e strident, nimic nu-i deranjant. Şi rămîne la fel de autentic. Nu ştiu ce să zic. Poate mulţi aţi văzut toate filmele pomenite aici, poate aveţi şi alte păreri. Cert e că, după mine, toate trebuie văzute.

Iar eu închei recunoscînd că-s deja fan al iranienilor, chiar dacă-i ştiu încă prea puţin. Dar o să-i ştiu mai bine. Abia aştept să văd celelalte filme ale lui Majidi, cele de care pot face rost. Şi mai sînt încă cinci-şase regizori iranieni pe lista mea. Pe măsură ce-o să-i descopăr, sînt convins că-mi va fi greu să mă abţin să scriu aici despre ei. Aşa că foarte probabil o să mai aveţi postări dintr-astea entuziaste.

P.S. Uitam să zic ceva ce mie mi se pare foarte important la iranieni, din ce-am văzut pînă acum. Oamenii ăştia reuşesc, mi-e încă greu să înţeleg cum, să filmeze emoţia. Ba chiar emoţia pură, căci nici nu-ţi dai seama de unde vine. Pînă la urmă, dacă ai vrea să povesteşti filmele lor, deşi au întîmplări, acele întîmplări nu par a spune cine ştie ce. Dar ei, pe lîngă asta, filmează emoţia, o prind în cadru. Şi cred că dincolo de orice tehnică cinematografică, dincolo de orice „găselniţă” structurală, asta-i marea provocare pentru orice regizor adevărat.

M-a cuprins greaţa citind comentariile. Şi nu-i o figură de stil: încă nu-mi pot coborî colţul din dreapta al gurii nici cînd scriu ceea ce scriu acum. Injurii de cea mai joasă speţă, asezonate cu: „La muncă, trîntorilor!”, „Aţi stat şi-aţi belferit toată viaţa, iar acum nu vreţi să vă plătiţi impozitele!”. Şi alte mizerii de genul ăsta. Nu le comentez, te indignează pînă şi faptul de a le trece din nou negru pe alb. Comentez, evitînd să le exemplific, doar mizeria de limbaj, violenţa extremă, epitetele scabroase, murdăria mentală a celor care deversează pe forumuri. Căci cei mai mulţi dintre ei nu scriu acolo, asta fac: deversează. Ce anume? Se ştie.

Sigur, s-a scris enorm despre insalubritatea internetului, despre neputinţa de a controla asemenea porcării. Dar trebuie să scriu şi eu, pentru că lumea s-a schimbat decisiv, din punctul meu de vedere, odată cu „libertatea” de acest fel, adică libertatea de a agresa nişte oameni, uneori nişte valori, oferită de spaţiul virtual. Toţi agramaţii, toţi cei care emit gînduri, fie ele oricît de abrutizate, s-au trezit deodată cu posibilitatea de a le expune în scris, de a le fi citite de mulţi alţi oameni.

Şi profită din plin. Dacă odinioară intelectualul public se putea teme, eventual, doar de polemici cu colegi de breaslă, cele mai multe purtate în limitele bunei-cuviinţe, actualmente el şi activitatea lui sînt presărate dinaintea porcilor – iar asta e o metaforă, epitetul e folosit doar pentru a-i împlini acesteia scopul. Nişte porci, afirmaţia cu metafora rămîne valabilă, care se reped hulpavi în troaca numită mai nou forum, făcînd ferfeniţă ceea ce cu largheţe li se oferă. Mai mult, în micimea lor, probabil îşi închipuie că au făcut dreptate, s-au răcorit un pic pe acei „ticăloşi”, scîrţa-scîrţa pe hîrtie, care se lăfăie în bani, „în timp ce eu, maică, muncesc de zor pentru bănuţii mei”.

Internetul a creat un imens spaţiu în care frustrările se transformă în oribilităţi. Fidel metaforei mai sus create (o fi fiind ea subţire, dar alta nu-mi vine la îndemînă acum), o să-mi amintesc de-o vorbă „din bătrîni”: „Dacă te amesteci în tărîţe, te mănîncă porcii”. Inainte, oamenii de calitate puteau să nu se amestece în tărîţe, era opţiunea lor. Lumea s-a schimbat însă complet, iar acum nu mai ţine de opţiune: acum eşti amestecat în tărîţe printr-o simplă ştire despre tine. Un proverb a murit, şi-a pierdut valabilitatea. Şi cu el a murit şi lumea cealaltă, mai simplă şi, vrînd-nevrînd, mai decentă.

Pentru final, schimb ideea: internetul, prin esenţa sa, poate fi acuzat pentru toate astea. Trecînd însă de la teorie la realitatea noastră, măcar pentru un lucru Băsescu n-ar putea fi iertat niciodată. Pentru felul în care a compromis în ochii „publicului”, cine ştie pentru cît timp, cuvîntul intelectual, cuvîntul artist, cuvîntul scriitor. Căci vinovatul principal pentru instigarea asta uriaşă la ură este tocmai omul incult şi grobian ajuns preşedinte.

Acum, cu mizeria privind drepturile de autor, cu umilinţa la care îi supune pe cei care trebuie să şi le plătească, şi-a atins ţinta supremă. A creat ultima falie, cea mai mare, între intelectual, artist, scriitor şi „cei care muncesc cu adevărat”. Nu s-a apropiat de asta nici măcar Iliescu. Nu s-a apropiat de asta nici măcar Ceauşescu. A venit Băsescu şi a răsturnat lumea noastră românească, mică şi confuză, cu susul în jos.