Lucrurile au stat aşa: de vreo 3 ani, mulţi dintre cei care mă cunosc au avut ocazia, uneori, să mă audă vorbind răguşit, spart, cu siguranţă enervant. A început pe cînd lucram la Radio Iaşi – eram într-un direct cu Filip Florian şi am trăit unul dintre momentele penibile din viaţa mea: mi-a căzut total vocea, Filip aştepta să fie întrebat, eu mă sufocam în direct, încercînd să pronunţ măcar un cuvinţel care să semene a întrebare, forţîndu-mi vocea şi tuşind de mama focului. Nimeni nu ştia cum să reacţioneze. Am încheiat directul cum-necum, purtînd de-atunci jena cu mine.

În ultimii trei ani, periodic şi cînd mi-era lumea mai dragă, m-am trezit în situaţii asemănătoare, mai ales la lecturi publice. Am scos-o la capăt pînă în toamnă, cînd, cu prilejul lansării lui Matei Brunul, am citit doar jumătate din cît îmi propusesem, cerîndu-mi scuze pentru restul. N-a fost chiar grav, e posibil ca pentru unii să fi rămas neremarcat momentul, căci m-am întrerupt strategic, într-un moment al textului în care se putea face asta.

Imediat după Crăciun însă, o altă criză. Aş fi pus-o tot pe seama aerului condiţionat al maşinii (cum mă amăgisem în ultimii ani) dacă ar fi avut aceleaşi urmări ca precedentele: o perioadă de două-trei zile de răguşeală, după care vocea îmi revenea. Însă starea s-a accentuat zi de zi, iar în două-trei săptămîni am rămas complet fără voce. Între timp, ceva destul de caraghios: pe la mijlocul lui ianuarie, am dat un interviu pentru TVR Cultural în condiţiile respective. M-am antrenat trei zile cu ceaiuri calde, aerosoli, tot felul de medicamente. Iar acum aştept precum struţul difuzarea interviului: sînt sigur că nu-l voi putea asculta.

Să n-o mai lungesc: săptămîna trecută m-am operat. Aveam trei noduli laringieni. Acum, deşi încă nu prea îmi vine să vorbesc, fac exerciţii sumare cînd nu mă vede/aude nimeni. Şi-s încîntat să-mi recunosc o voce pe care-o uitasem de-o mare bucată de timp, căci chiar şi-n anii trecuţi, cînd îmi revenea, tot era alterată. Scriu despre asta în fine amuzat, căci partea melodramatică a trecut. Dar ceea ce am scris pînă acum e doar o punere în context.

Partea cu adevărat importantă, adică scopul real al notaţiei de faţă, se referă la nişte mulţumiri publice cu care, pe cînd eram internat, mi-am promis c-o să vin. Faţă de medicul care m-a operat. Ştiu, în general bolnavii se ataşează de medicii loc şi uneori le exagerează meritele. În cazul ăsta, e vorba însă despre cu totul altceva, vă asigur. N-o să explic acum de ce-a fost mai complicat la mine, spuneam că-mi repugnă partea melodramatică a poveştii, însă nu e vorba doar despre un ataşament de bolnav.

Conf. Dr. Mihail Dan Cobzeanu, şef al Clinicii O.R.L. din cadrul Spitalului Sf. Spiridon, Iaşi, este, în mod cert, cel mai impresionant specialist cu care am interacţionat pînă acum. În totul: profesionalism, comunicare, eficienţă, empatie, amabilitate. Aveam nevoie să spun asta mai cu seamă că mi se întîmplă rar să cad într-o admiraţie faţă de-un om din sistemul medical românesc. Cum nu-mi prea stă în fire să vin cu laude directe, simţindu-mă inconfortabil de fiecare dată cînd sînt în situaţia de-a o face, mă opresc la paragraful ăsta. Doar că, dacă nu l-aş fi scris, mi-aş fi rămas dator, într-un mod total neplăcut, mie însumi.

Cam atît, căci în rest totul e de bine. În curînd, probabil o săptămînă, o să-mi pot folosi vocea pe săturate. Aşa că n-o să-mi mai înnebunesc prietenii comunicînd doar în scris. Şi-o să pot răspunde la telefon fără să-mi fie jenă. Pînă atunci, convins că lumea mă va scuza, mărturisesc că abia acum, după ultima lună şi jumătate, am constatat cît de binefăcătoare e uneori tehnologia, cu ale ei S.M.S.-uri, mesaje pe Facebook, e-mailuri sau mess-uri…

…cu un strop de paranoia în ea. Dar mă întreb deja, raportîndu-mă la propriile obişnuinţe de lectură, dacă lucrurile astea chiar contează au ba. Să vă explic.

E vorba despre Matei Brunul, fără a fi însă vorba chiar de el. Pornind însă de la reacţiile pe care le-am avut la acest roman (din fericire, foarte multe, nu numai în presă sau pe bloguri, dar în special în particular), n-am avut cum să nu remarc faptul că se creaseră două categorii relativ distincte de receptare: de-o parte pozitivă pînă spre entuziasm, de cealaltă parte moderată, ca să nu zic chiar negativă.

O surpriză însă: e prima oară cînd o carte a mea apare şi ca e-book, cam în acelaşi timp cu formatul paper, şi, dat fiind că e-book-ul e încă o jucărie nouă, cam toţi cei care au achiziţionat-o astfel au ţinut să(-mi) şi scrie asta. Aşa încît remarca mea s-a impus practic, fără să fie nevoie de nici o „analiză”: pe lista moderaţilor se află 80-90% dintre cei care au citit MB ca e-book; cam tot acelaşi procent dintre cei care au citit-o pe hîrtie (mi-)au scris entuziaşti.

Evident, pare cam trasă de păr observaţia mea. Totuşi, revin la ceea ce aminteam la început, adică obişnuinţele mele de lectură. Şi am multe situaţii (de la editură, spre exemplu) în care un manuscris pe care l-am citit în primă fază în Word sau .pdf, fără să mă dea pe spate, mi-a plăcut incomparabil mai mult cînd l-am recitit pe hîrtie. Sau: mi s-a întîmplat să încerc să citesc pe tren ori în avion o carte şi să mi se pară proastă, în condiţiile în care nu călătoream foarte confortabil. Apoi, citind-o acasă, în linişte, mi s-a părut foarte bună.

O carte de literatură depinde foarte mult de cum reuşeşte autorul să creeze şi să susţină atmosfera pînă la sfîrşit. Dar atmosfera, dat fiind că în ea îl atrage înainte de toate pe cititor, ţine extrem de mult şi de condiţiile exterioare cărţii şi autorului, care-l afectează însă direct pe receptor. Aşa că mă întreb: poate oare e-book-ul, care n-a creat încă obişnuinţe de lectură, să fie deocamdată nu foarte prietenos cu cititorul şi, prin urmare, nici cu scriitorul?

Pe lîngă toate, se poate totuşi ca observaţia mea să se bazeze doar pe o coincidenţă. Cam mare, dar de ce nu?

Blogul ăsta n-are cine ştie ce tradiţie: l-am început în ianuarie 2009, după ce ţinusem altul, pînă-n 2007, dedicat însă fotbalului – mai exact, echipei Dinamo. Din ianuarie 2009, am avut spre 350 de postări, ceea ce pare a fi destul de mult. Şi totuşi, n-am creat o, spuneam mai sus, „tradiţie”. Adică nu m-am axat pe un anume tip de postări, n-am creat aşteptări concrete, n-am avut subiecte preferate. Am scris cum şi ce mi-a venit. Ceea ce dăunează „rating-ului”, dar nu-s chiar preocupat de asta.

Singurul lucru pe care l-am repetat la fiecare sfîrşit de an (deşi am prins totuşi numai două pe blog) a fost un fel de bilanţ personal. An bun au ba? Plus cîteva dorinţe pe anul care stătea să-nceapă. Astfel, în 29 decembrie 2009, fără a face un bilanţ propriu-zis, mi-am dat de înţeles că a fost un an bun. Şi-am trecut, negru pe albul monitorului, nişte dorinţe pentru 2010. M-am bucurat acum să observ că, în mare parte, s-au împlinit. Erau următoarele:

• Să-mi iasă ceva la care lucrez în momentul de faţă, dar nu vă spun încă despre ce-i vorba.

Asta-i o dorinţă care nu mi s-a împlinit. N-am spus atunci despre ce era vorba, acum însă ştiu şi spun: visam să pun un spectacol după Matei Vişniec, Femeia ca un cîmp de luptă. M-am limitat însă la doar un fragment din el, apoi am renunţat.

•  Să găsesc timpul necesar pentru a scrie: 1. Trei piese de teatru care să-mi construiască o carte; sau 2. Romanul la care mă gîndesc, pentru care culeg idei & personaje de multă vreme şi pe care l-am început deja.

Noroc c-am scris „sau”, nu „şi”. Pentru că acum pot marca dorinţa ca împlinită: era vorba despre romanul Matei Brunul. Care, e adevărat, n-a apărut în 2010, ci în 2011 – dar dorinţa era aceea de a-mi găsi timpul de a scrie la el. Şi l-am găsit.

• Să (recunosc cu oarecare jenă, dar chiar îmi doresc) mai am parte de două-trei traduceri la cărţile mele. Dar cel mai mult îmi doresc să fie tradusă/contractată pentru traducere Celelalte poveşti de dragoste.

Am avut traduceri, nu mă pot plînge. Chiar şi la Celelalte poveşti, care a fost contractată în 2010 şi a apărut luna asta în Italia, la Aisara. Cu o receptare, pînă-n momentul ăsta, foarte bună.

• Să pot renunţa, fără cutremure, la unele lucruri pe care le fac în momentul de faţă doar din raţiuni financiare. Să mă pot concentra, adică, pe ceea ce-mi place să fac. Asta e o dorinţă pe care o am de mulţi ani, dar n-am trecut-o niciodată negru pe alb, aşa că iat-o aici.

Pînă şi asta s-a împlinit, din fericire. Dacă mă gîndesc bine, sînt chiar norocos: cel puţin în 2011 m-am ocupat exclusiv de lucrurile care-mi plac foarte mult. Asta nu mi-a ajutat buzunarul deloc, dar a fost o binecuvîntare din alte puncte de vedere.

La sfîrşitul lui 2010, aveam totuşi senzaţia că a fost un an cam slăbuţ. Abia pe 31 decembrie, făcîndu-mi bilanţul, am ajuns la concluzia că mă înşelam, anul fusese bun, chiar dacă nu spectaculos. De astă dată, n-am mai făcut o listă cu dorinţe, ceea ce mă deranjează puţin, căci aş fi avut o postare mai interesantă acum, dacă puteam să marchez dorinţele împlinite şi pe 2011, aşa cum am făcut mai sus cu 2010.

Din fericire însă, mă descurc şi fără bulinuţe. Şi mă descurc zicînd că mi-aş dori pentru tot restul vieţii ca anul 2011 să se repete. Măcar ca nivel al satisfacţiilor. A fost, o spun fără ezitări, unul dintre cei mai buni ani ai mei. Din multe motive, care culminează, evident, cu apariţia romanului Matei Brunul şi cu foarte mulţumitoarea receptare de care a avut parte pînă acum. Pe lîngă asta însă, am fost invitat la cîteva tîrguri şi festivaluri internaţionale excelente, uneori uimitoare pentru mine.

Anul 2011 mi se-ncheie bine şi din alte motive, poate cele mai importante: conţine promisiuni pentru anul ce vine. Aşteptări adică. Iar eu trăiesc pentru aşteptări. Spre exemplu, romanul Matei Brunul, pe lîngă o traducere deja contractată (în Bulgaria), a fost cerut la lectură de încă patru edituri din alte patru ţări. Răspunsurile vor veni în 2012. Şi probabil, asta o zic mai mult ca dorinţă, se vor aduna şi alte oferte.

Apoi: deja au apărut invitaţii, inclusiv una în S.U.A., despre care o să vorbesc mai pe larg, dacă se concretizează. Mi-am depus dosarul pentru o bursă foarte importantă pentru mine, dar şi despre asta o să vorbesc în momentul în care devine certă, dacă se va întîmpla asta. Şi mai sînt cîteva aşteptări, dar n-o să vă mai plictisesc cu ele acum. Concluzia e cea care contează: un an foarte, foarte bun. Sper din tot sufletul să fi fost la fel şi pentru voi.

Şi dacă am ajuns la speranţe pentru voi, vă doresc să aveţi un 2012 excelent, cu împliniri mult peste aşteptări, cu sănătate, cu nepăsări în faţa crizei şi-a calamităţilor politice care ne-nconjoară. Să vă simţiţi nemaipomenit şi să aveţi parte, pe 31 decembrie 2012, de-un bilanţ şi mai triumfător decît al meu de-acum. Iar cea mai importantă dorinţă pentru viitor este: să ne mai întîlnim, cu bucurii, multă vreme de-acum încolo.